...
In timp ce plangeam mi s-a parut ca am auzit de cateva ori ca am fost strigata dar mi se parea mai sincera durerea cainelui cu care eram decat toate formalitatile de la inmormantare asa ca nu m-am sinchisit si am ramas mai departe cu cainele....
S-a facut seara cand m-am dezmeticit in cele din urma si am vazut ca toata lumea de la mormantul tatalui meu plecase.
Mi-am ingropat fata in blana murdara a cainelui si am inceput sa plang alaturi de el.
Nu nu eram un inger eram doar o biata fetita de paisprezece ani care tocmai isi pierduse tatal singurul om care conta in viata ei.
Poate eram totusi un inger care avea puterea sa-i aduca stapanul inapoi.
A intors spre mine niste ochi plini de lacrimi care aproape nu ma vedeau dar in care mai era o urma de speranta.
Oare asa aveam sa ajung si eu Sa sap la mormantul tatalui meu cu speranta ca imi voi recapata viata dinainte Desi mama mereu imi spunea nu atinge cainii straini fiindca te pot musca nu mi-a pasat de sfatul ei m-am apropiat de bietul caine si l-am mangaiat pe cap.
Incercase sa sape si sa ajunga acolo unde stia ca fusese ingropat stapanul lui.
Undeva la marginea cimitirului am gasit un caine slab ca o stafie prabusit peste un mormant proaspat.
Nu mai aveam chef de nimic ci doar sa ma plimb printre mormintele invadate de verdeata.
Dupa ce garda de onoare a tras focurile de arma cuvenite drapelul a fost asezat pe sicriu si sicriul coborat in groapa am aruncat primul bulgare de pamant peste el si m-am pierdut printre celelalte morminte. ..
