Neîndoielnic, toată lumea știe ce înseamnă să te uiți și să vezi. — ANDREI PLEŞ.
S-ar putea totuși ca, până și în asemenea momente, Gioconda să-i supraviețuiască lui Leonardo ca o emblemă a Paradisului pierdut: Paradisul pierdut al picturii... Și vom spune, poate, la fel, «pictură» cu sentimentul că ne referim la un dat arheologic, la o realitate defunctă, cu același sentiment, probabil, cum vom spune și «Veneția», și jungla Amazoanelor, și pictura etruscă și atâtea altele: lucruri minunate, din care nu va mai fi rămas decât nimbul.
Vom spune Leonardo cum spunem Apelles sau Polignot, fără ca vreo imagine să se mai asocieze în mintea noastră acestor nume.
Să adăugăm și că «a privi» poate să însemne și a te lăsa privit, a te lăsa «descoperit» în autenticitatea ta.
Spune-mi cum privești (cum «vezi» lucrurile) ca să-ți spun cine ești… A privi e, uneori, și a visa, a imagina (o vedenie…) sau a avea revelația cvasipalpabilă a unui adevăr.
Cândva, Leonardo nu va mai fi pentru noi decât ceea ce fiecare pictor, fiecare artist, devine până la urmă: un nume despre care povestesc cărțile, dar pe care muzeele, memoria vizuală a lumii l-au pierdut. «A privi» conviețuiește, astfel, revelator, cu «a străvedea», a uita de semnalul strict optic, pentru a-i palpa temeiul.
Abia atunci, în suspensia «metodologică» a nemijlocirii vizuale, faci un pas decisiv spre înțelegerea a ceea ce vezi.
Cu alte cuvinte, pentru a vedea cu adevărat un lucru e nevoie, uneori, să închizi ochii, să-l percepi ca distinct de «apariția» lui senzorială.
Te poți uita la un lucru și ca să-l uiți, să-l dezvălui, să treci îndărătul evidenței sale.
Or «a privi» nu înseamnă pur și simplu a te uita și a vedea.
Din păcate, lucrurile «știute de toată lumea» sunt cele la care nimeni nu se mai gândește… Așa se face că exercițiul esențial al privirii e înțeles, de regulă, ca o simplă problemă de optică.
Neîndoielnic, toată lumea știe ce înseamnă să te uiți și să vezi
