Este atât de frumos ceea ce trăim, încât nici nu îndrăznesc să vorbesc prea tare despre asta, să nu sperii frumusețea. Fericirea nu este un obiectiv pe.
Adevărul este un risc, dar în preajmă îl ai permanent pe Dumnezeu. Adevărul este forma prin care lași să fii cunoscut așa cum ești.
Ce-mi pasă mie de problemele astea, când mie îmi este groază să fiu departe de tine, să nu te pot vedea acum și în fiecare clipă. Îmi vine să înnebunesc că nu pot să plec să te văd și sunt nevoit să stau aici. Dacă am putea să fim atât de puternici încât să rămânem mereu cei mai importanți.
Ne batem mereu cu pumnii în piept cât de curajoși și cât de talentați suntem în situațiile serioase pe care ni le oferă destinul și, când ne vine ceasul să ne confruntăm pe bune cu realitatea, facem pe noi de frică. Nu suntem niciodată pregătiți pentru confruntarea cu imprevizibilul. Sunt momente în care nu mai știu să cad în genunchi, nu mai știu să-i vorbesc lui Dumnezeu.
Nu le închide în promisiuni. Lasă lucrurile să se îmtâmple.
Dacă vrei să te oprești, o să faci tot pentru că vrei tu, pentru că alegi să nu mă rănești, să nu aduci între noi o durere meschină, inevitabilă, umană și pentru că voiajul nostru este mai puternic decât satisfacția unei croaziere temporare. Dacă vrei cu adevărat să trăiești ceva, trăiește și peste mine, și peste ceea ce te-aș ruga eu.
Oricât de rătăcit ești, la un moment dat ajungi la forma desăvârșită, la contopire. Și niciodată nu o să poți să zbori pe un culoar diferit de sufletul tău pereche.
Zborul înalt nu se cere, se simte.
Cu cât vei încerca mai mult să conduci omul ca pe un aeroplan, cu atât te abați mai mult de la zborul liber. Dacă nu vrei să sufoci iubirea, las-o să zboare fără să îi dai direcția. Ne-am îndrăgostit, ne-am alergat, ne-am înșelat, ne-am jupuit, ne-am amestecat, ne-am jurat, ne-am îngenuncheat, ne-am zburat, ne-am trăit și așa o să facem până la ultima suflare, din nou și din nou. Și totuși, nu poate să știe dacă acolo unde el calcă e cărare de munte printre stânci, printre flori sau printre lacrimi.
Poate, dacă ai noroc, să te intuiască, dar atât.
Nimeni nu are de unde să știe ce te doare și ce nu te doare. Nimeni, în afara ta, nu te cunoaște mai bine.
Sinonim în mintea ei de atunci cu ai grijă de mine. Din nimic, nepregătit, printre altele, a țâșnit primul te iubesc. Iubirea este singura care te determină să te schimbi, să-l pui pe celălalt înaintea ta și să trăiești prin el, nu prin tine. Știi că îți dau sfaturi, fără să te constrâng. Știi că nu te judec, nici măcar atunci când nu te înțeleg. Cu mine ești ca și cum ai fi cu tine.
Nu întotdeauna vorbele conțin adevăr.
Să crezi doar ceea ce simți.
Să nu crezi niciodată ce îți spun.
De frica de a nu ne pierde. Întotdeauna ne certăm de frică. Și nici măcar nu ne certăm pe ceva serios.
Semănăm cu doi cocoși. Suntem tare caraghioși când ne certăm. Își ascund cicatricele, rănile, slăbiciunile, defectele, părțile vulnerabile care dor la o adiere de vânt.
De aceea mint.
Le este rușine.
Căci oamenii nu au curajul să se arate goi. Și când colo, de cele mai multe ori, întâlnim sfârșitul.
Noi vrem însă cu orice preț să terminăm cât mai repede cu misterul, crezând că după aceea, în baia de lapte care urmează, descoperim eternitatea.
Dacă am ști ce urmează după aceea, am trage cât mai mult de îndrăgosteala asta și nu ne-ar mai interesa deloc să punem întrebări și să așteptăm răspunsuri, am alerga beți, îmbătați de noi înșine fără nevoia de luciditate și adevăr.
Suntem îndrăgostiți pentru că nu ne cunoaștem. La început totul este frumos.
Să fim doar treji, să primim.
Tot ceea ce trebuie să se întâmple se întâmplă. Știu doar că te-am găsit și că nu aș vrea să te pierd niciodată.
Din cauza ei uit cine sunt.
Frumusețea care mă îmbată.
Este atât de frumos ceea ce trăim, încât nici nu îndrăznesc să vorbesc prea tare despre asta, să nu sperii frumusețea
