Scoica in care se aude marea. -Marius Tuca.
Pana la acest exercitiu, care poate parea filosofic - pentru mine a fost magie si nimic altceva va doresc o lectura placuta, pentru ca, si la prima citire, poezia lui Adrian Paunescu suna si vibreaza minunat in inima celui care face acest lucru.
E un exercitiu pe care vi-I doresc, ca si cand ti-ai intoarce pielea pe dos, la prima citire, la a doua citire si, dupa alte cateva citiri, ai aseza-o la loc.
Dar eu va asigur ca sunt campii poeziei lui Adrian Paunescu, pe care am citit-o pana la a-i intelege ADN-ul.
Citind aceste randuri, puteti spune, pe buna dreptate, ca bat campii.
Ea se distileaza in sine si pe dinlauntrul sau concepe si naste o perla nevazuta, ca tot vorbeam de scoica in care se aude marea.
Poezia lui Adrian Paunescu exista, de sine statator, si daca nu e citita.
Poate va intrebati cat exista o poezie, sau poezia, in general.
Daca Adrian Paunescu, cel mai mare poet al poeziei de dragoste, a compus aceasta poezie, apoi eu am descompus-o, asa cum spuneam, pana in cea mai intima fibra a existentei sale.
In mine a sunat imperceptibil, citind fiecare poem de zece, douazeci sau treizeci de ori.
Am citit poeziile din aceasta carte pana la fibra lor care suna imperceptibil aidoma valurilor marii dintr-o scoica.
Scoica in care se aude marea
