Pentru Nietzsche totul conteaza ca un semn care trimite Dincolo de sine la un sens superior. (Vasile Musca).
Ce ne facem daca admitem ca si aceasta afirmatie este doar o interpretare, adica o perspectiva? Suntem impinsi inevitabil catre scepticism relativist ca solutie finala spre care conduc demersurile lui Nietzsche, totul fiind un semn care trebuie descifrat, interpretat, lumea impartaseste conditia unei fatale lipse a unui sens unic al ei; orice semn poate fi interpretat intr‑un fel – ceea ce nu exclude posibilitatea, cel putin teoretic, de a fi interpretat, in numeroase, infinite, alte feluri.
Se ofera cu aceasta insa si posibilitatea alunecarii intr‑un scepticism radical.
De aceea nu exista lucruri, ci numai interpretari ale lucrurilor.
Se ofera o noua perspectiva asupra lumii si a lucrurilor cuprinse in ea; lumea devine numai o perspectiva de a vedea lucrurile, un joc de perspective, adica de interpretari.
Fiecare poate fi definit ca un sens „infasurat, inchis in sine”, care urmeaza sa fie „desfasurat” prin interpretare, „deschis” in actul hermeneutic.
Lucrurile nu fiinteaza in orizontul ”in sinelui”, ci se metamorfozeaza fiecare intr‑un semn.
Pentru Nietzsche totul conteaza ca un semn care trimite Dincolo de sine la un sens superior
