,,Cred într-o prietenie ca o mare dragoste venită atunci când nu oaștepți.
Conversația atinge cote înalte pentru că,dincolo de evidentele afinități, amândouă au vocațiaprieteniei.” ANDREI MĂJERI „Odată ce dispare frica, feminitatea curge pur și simplu camierea și repară, exact ca mierea, toate buzele crăpate, gâturileînroșite, pielea uscată, mai întâi la tine, apoi la ceilalți,și e un mod de participare la lume inegalabil, este efectiv a te faceuna cu ea, ca și cum ai dansa nonstop pe muzica ta preferată carevine din cărămizi, din pereți, din cauciucuri, din epiderme, dincelule bazale, din fire de păr, ca din niște difuzoare.“ ALEXANDRARUSU„Îmi port vârsta de acum ca pe o imensă parașută dezumflată,încerc să arăt ceva important în fiecare dimineață, o pun peumăr și plec hotărâtă în cercuri concentrice tot mai ample, dartot ce. «Unde (se) terminăuna, începe cealaltă».
Pentrufanii memoriei și voyeurismului, scrisorile lor, amplu exercițiu deadmirație reciprocă, vindecă și dezleagă. În această realitate pâlpâitoare, mustind detrimiteri contemporane, singurele opriri sunt în stațiile umorului.
Aici, în episoade cu țuici de portocale și povești deocheate aleunor mătuși contrabandiste, cu Marele Gif, Curcubina, copiifotbaliști și iubiți-litere, recolte impresionante de lubenițe,războaie ale bărbaților și mâncăruri-memorie, prin contaminareaa două experiențe contra cronometru, frica pur și simplu dispare.
Alexandra Rusu și Maria Tănăsescu, care parcă-și continuăgândurile, flexează mușchiul confesiunii până la durere.
Intrăm în detaliile intime ale unei duble memoriicorp-minte, unde, cu spasmele lor înrâurite, prietenele sondeazălimitele relației.
Supuse de bună voieanalizei, ca în teatrul anatomic, cele două autoare merg în sus pefirul înaintașelor, mixând genealogii, ironizându-și, adesea,procesul de lucru.
Această colecție de scrisori genereazăo mitologie unică, cu ritualuri originale.
Prin detalii șiacorduri fine, observarea reciprocă devine o instalație dințesuturi ale surorității.
Conversația lor e umană cap-coadă.
O poveste despre chimiilecomplicate ale vieții și geografia neîmblânzită a memoriei, lacapătul căreia te simți mai puțin singur.” ANASTASIA GAVRILOVICI,,, aidoma unei evanghelii apocrife după Alexandra și Maria, este oarhivă epistolară cu dublu helix, scrisă în clipe de răgazcasnic.
Urgența și complexitatea confesiunii fac ca vocile lorsă se hibridizeze, să se confunde, formând structura unui singurADN și nici nu-ți mai dai seama când e una și când e cealaltăși când, de fapt, e și povestea ta acolo.
Asta e și senzația pe care o ai citind , cea aunei intimități inefabile, a unei apropieri în timpul căreia,ținându-ți respirația, nu pot fi spuse decât lucrurileesențiale.
Ce șmecherie! Citesc și știu că în seara asta, după anilungi de secetă, în sfârșit îmi voi râde și-mi voi plângetoată inima.” LAVINIA BĂLULESCU ,,Întâlnirea în scris dintre Maria Tănăsescu și Alexandra Rusuîmi evocă o imagine din Cortázar: plonjezi într-un bazin șiacolo, în adâncul lui, dai peste un alt înotător, amândoiatingeți fundul bazinului în același timp, întrezărindu-vă prețde o clipă în apă.
Am mâinile roșii ale unui lung șir defemei.
Respir.
Suntvie, îmi spun.
O prietenie carenaște o asemenea carte mă face geloasă, mă obligă să-mi vizitezanxietățile, mă trimite acolo unde închisesem în mine uși.
Scrisorile lor traversează istoriași recompun o geografie intimidantă a femininului.
DouăFemei care nu s-au născut surori, dar pentru care cu siguranță enevoie să inventăm un cuvânt.
Portocale.
Frică.
Lubeniță.
Iubire.
Război.
Familie.
Tocător.Înot.
Cred într-o prietenieplină de umor, de tandrețe și durere, pe drumul spre Marele Gif, cugândul la lucrurile mărunte din care se compune o viață.
Cred într-o prietenie în care îți poți povesti viațaatunci când credeai că n-o s-o mai faci. ,,Cred într-o prietenie ca o mare dragoste venită atunci când nu oaștepți
