Revenind din exilul francez in Romania de astazi, Letitiei incearca sa recastige mostenirea confiscata a familiei. (Luca Vazgec, „In cautarea casei confiscate”, Frankfurter Allgemeine Zeitung, 21 octombrie 2023).
E literatura europeana mare, facuta de o autoare cu adevarat europeana.
Uneori actiunea incetineste si se creeaza imagini memorabile: de exemplu cautarea fericirii, aruncand stramb o moneda in Fontana di Trevi.
Constructia ridicata de memoria autoarei contureaza harta istorica a Romaniei si priveste cu un anume pesimism cultural tinerii de succes din clasa mijlocie, oportunismul, promisiunile lui McDonald vecin cu KFC, toate descrise cu extrema naturalete, intr-o proza minunata si echilibrata.
Fiecare si-a urmat traseul in postcomunismul romanesc.
Autoarei ii face placere sa-si arunce cititorul in meandrele biografice ale personajelor.
Bogatia de istorii si teme, care la inceput par disparate, dar se unesc la sfarsit, ne duce cu gandul la Proust.
Naratoarea observa si-si aminteste, dar evita sa judece si sa puna o lumina foarte puternica asupra faptelor: chiar si sub Ceausescu, nu totul era rau.
In jurul actiunii principale se dezvolta o multime de personaje, comparabile ca anvergura cu cele create de realismul rus.
Proasta comunicare cu Sorin si avortul devin motive recurente, o disociere intre trup si suflet.
Afara totalitarismul face ravagii, dar inauntru miroase a alcool si sex secret.
Totalitarismul pluteste doar ca o umbra deasupra povestii: cand Letitia se intalneste cu prietenii vechi sau se plimba prin Bucuresti, din adancul mintii ei rasar mereu amintiri difuze, legate indeosebi de relatia cu Sorin, in raspar cu pruderia socialiste.
Autoarea ne vorbeste despre dezamagire, alienare si despre trecutul care nu trece intr-un roman coplesitor.
Totul s-a schimbat, dar s-a imbunatatit prea putin; castiga doar cine isi face loc cu coatele sau isi schimba la timp aliantele politice.
Revenind din exilul francez in Romania de astazi, Letitiei incearca sa recastige mostenirea confiscata a familiei
