"Numele catorva ganditori francezi au dobandit in Statele Unite, in ultimele trei decenii ale secolului al XX-lea, o aura care le era rezervata pana atunci numai eroilor mitologiei americane sau vedetelor din show business.
Numele lor, fara a fi cele ale idolilor de pe marile ecrane, au devenit totusi supracodate in masura in care erau, putin cate putin, americanizate si de-francizate; aceste nume au devenit inconturnabile peste Atlantic, in timp ce tara lor de provenienta nu a apreciat niciodata cu adevarat amploarea acestui fenomen.”.
Si de ce nu ar fi Michel Foucault un Steve McQueen imprevizibil, cu a sa cunoastere a inchisorii, cu rasul sau tulburator si cu independenta-i de franctiror, aparand in fruntea genericului si fiind un rasfatat al publicului? Sa nu-i uitam, de asemenea, pe Jean-Francois Lyotard in rolul lui Jack Palance, cu inima-i aspra, pe Louis Althusser ca James Stewart, cu silueta lui melancolica, precum si, in rolurile feminine, pe Helene Cixous ca Faye Dunaway, cu o feminitate eliberata de orice model.
Un western improbabil, in care decorurile ar deveni personaje, in care siretenia indienilor i-ar conduce pe acestia inspre victorie si in care am astepta in zadar sosirea cavaleriei asudate.
Caci, intr-adevar, de la muzica electronica la comunitatile de internauti, de la arta conceptuala la cinematograful pentru publicul larg, si mai ales de la arena universitara la dezbaterea politica, acesti autori francezi au atins in Statele Unite, la inceputul anilor 1980, un prag de notorietate oficiala si de influenta subterana pe care nu il atinsesera niciodata in tara lor.
Gilles Deleuze si Felix Guattari ar evoca nu atat westernurile italiene ale lui Terence Hill si Bud Spencer, cat duo-ul ursuz, istovit dar sublim, format din Paul Newman si Robert Redford in Butch Cassidy and the Sundance Kid.
Jacques Lacan ar fi un Robert Mitchum irascibil, in virtutea inclinatiei lor comune pentru trasaturile criminale si a ironiei indecidabile.
Jean Baudrillard aproape ca ar trece drept Gregory Peck, un amestec de bonomie si de detasare posomorata, fara a mai pomeni de aptitudinea amandurora de a aparea in cele mai neasteptate locuri.
Jacques Derrida ar putea fi Clint Eastwood, in virtutea rolurilor sale de pionier solitar, a autoritatii sale necontestate si a parului valvoi de cuceritor.
Am putea chiar, in joaca, sa reducem lumea intelectuala americana la universul westernului hollywoodian: acesti ganditori francezi, adeseori marginalizati in Hexagon, ar detine cu siguranta rolurile principale. "Numele catorva ganditori francezi au dobandit in Statele Unite, in ultimele trei decenii ale secolului al XX-lea, o aura care le era rezervata pana atunci numai eroilor mitologiei americane sau vedetelor din show business
