Noaptea soarelui rasare nu este doar continuarea fireasca a bestsellerului Imberia , ci si o carte care suscita mari intrebari existentiale.
Pentru a trai ai nevoie de o lume imprejur si tocmai asta tind sa fie romanele pe care le scriu: mediul care antureaza una sau mai multe siluete umane.“ - Ovidiu Pecican.
Romanele mele se aglomereaza expresiv in jurul unor personaje.
Asa l-am cunoscut pe cel care tinea mortis sa imi spuna povestea lui cu Imberia.
Cine si ce este barbatul de alaturi? Cine se ascunde dincolo de surasul sigur de sine al individului care te priveste din oglinda? Cine este distribuit in rolul tau si in ce consta acesta? Ce face un barbat atunci cand nu mai face pe barbatul? Cum se comporta in fata ambiguitatii drapate in sentimente, dar care s-ar putea sa nu fie decit un odios santaj? Unde se termina demnitatea si unde incepe mizeria caracteriala? Cum se poate scapa din scenariile proaste ale unei telenovele de mahala? In finalul unei crude autoscopii, profesorul de istorie Eduard Dragodan pilpiie ezitant, cautind zonele de stabilitate si tatonindu-si limitele… „Scriu pentru ca intr-o zi cineva a inceput sa imi vorbeasca… Mai intai o voce familiara… Apoi niste prezente distincte, aparind intermitent, facind gesturi cateodata anodine, alteori emfatice...
Noaptea soarelui rasare nu este doar continuarea fireasca a bestsellerului Imberia , ci si o carte care suscita mari intrebari existentiale
