„Draga mea, citesc pe nerasuflate de cand m-am trezit.
Te las, mai am de citit.“Amalia Enache.
Ca mai simti vantul, ca poti sa scrii despre florile pe care ti le cumperi, despre bere, plans si iubiri.
Ca-ti dai voie sa traiesti cum se traieste, nu cum ti-ar recomanda gura lumii, bunicile de la tara, prietenele binevoitoare.
Ca ai inteles ca esti personaj.
Ca ai scris-o.
Iti multumesc ca mi-ai trimis-o.
E atata viata in cartea asta, viata adevarata, cu stari pe care le-am trait si eu, si oricine citeste, viata aia adesea nevorbita, doar traita, incat e aproape ca un film care te deconspira, nu povestea alora pe care ii vezi pe ecran.
Nici nu stiu daca tu iti dai seama ca e asa.
Citesc si ma tot mir cat de intima e cartea ta, cat te dezvelesti, citesc cu senzatia ca ti-ai taiat sternul in doua si ne dai acces direct la sufletul tau in cartea asta.
Si ca nu-ti va face niciodata rau, decat cand o vezi ca-si face ei rau.
O prietena de care te indragostesti iremediabil si despre care stii precis ca nu o sa te plictiseasca niciodata, o viata-ntreaga.
Sunt acolo, in povestea ta, ca si cum as sta o noapte-ntreaga la taclale cu o prietena al naibii de desteapta, cu toata fiinta ei interesanta si incredibil de asumata. „Draga mea, citesc pe nerasuflate de cand m-am trezit
