Din perspectiva sa de istoric al religiilor, Mircea Eliade arată că astfel de tendințe populare se dezvoltă din rădăcini arhaice și reapar periodic în anumite mituri, simboluri și ritualuri.
Această fascinație pentru modurile elementare ale materiei trădează dorința eliberării de sub povara formelor moarte, nostalgia cufundării într‑o lume aurorală.
Am mai discutat în altă parte semnificația religioasă a efortului artistului contemporan de a aboli forma și volumul, pentru a descinde, ca să zicem așa, în interiorul substanței, spre a‑i dezvălui structura ascunsă, starea larvară.
Dar în istoria artei moderne, de la cubism la tachisme, suntem martorii unui efort continuu al artistului de a se elibera de suprafața lucrurilor și de a pătrunde materia pentru a‑i dezvălui structurile ultime.
Atitudinea lui Brâncuși față de piatră e comparabilă cu solicitudinea, teama și venerația omului neolitic față de anumite pietre ce constituie pentru el hierofanii; cu alte cuvinte, și ele dezvăluie o realitate sacră și ultimă.
Nu voi vorbi despre Brâncuși, fiindcă dragostea lui pentru materie e bine cunoscută. Într‑adevăr, nu se poate să nu recunoaștem în operele unui mare număr de artiști contemporani un interes mistuitor pentru materia ca atare. Și-a câștigat faima internațională cu Mitul eternei reîntoarceri (1949), o interpretare a simbolurilor și imaginilor religioase, prezervându-și locul în memoria colectivă cu monumentala operă Istoria credințelor și ideilor religioase, scrisă în trei volume (1976-1983).
Eliade a fost un autor prolific de ficțiune și nonficțiune deopotrivă, publicând peste 1300 de texte de-a lungul a șaizeci de ani. În 1958 a acceptat postul de profesor titular şi de coordonator al Catedrei de istoria religiilor (din 1985, Catedra Mircea Eliade ) a Universităţii din Chicago, devenind unul dintre interpreții eminenți ai religiei.
Din 1945 s-a stabilit la Paris, unde a predat istoria religiilor, mai întâi la École Pratique des Hautes Études, apoi la Sorbona. Și-a susținut doctoratul în filosofie la Universitatea București, remarcându-se apoi ca profesor, istoric al religiilor, scriitor și filosof.
Mai degrabă decât o lucrare de popularizare, Ocultism, vrăjitorie și mode culturale este rodul convingerii lui Eliade că istoria religiilor ar trebui citită de cel mai larg public posibil.
Mircea Eliade (Bucureşti, 1907 – Chicago, 1986) a studiat filosofia la București, apoi la Calcutta, India.
Ultimul, scris pentru o revistă de specialitate, este întrucâtva mai tehnic, dar caracterul său erudit nu are decât rolul de a familiariza cititorul cu manifestările unui moment absolut fascinant din istoria experienței religioase.
Primele cinci eseuri au fost inițial conferințe și, prin urmare, stilul oral, plin de viață le face deosebit de accesibile ca lectură.
Tematica volumului este eclectică: autorul reia vechi subiecte insuficient cercetate din istoria religiilor sau pune într-o nouă lumină controverse bine-cunoscute. În cele șase eseuri lucide adunate în acest volum, Eliade dezvăluie semnificația religioasă profundă care se află în centrul multor mode culturale contemporane.
Din perspectiva sa de istoric al religiilor, Mircea Eliade arată că astfel de tendințe populare se dezvoltă din rădăcini arhaice și reapar periodic în anumite mituri, simboluri și ritualuri
