Iată, prin urmare, o Poveste despre două prietenii. (Simona Popescu.
Câte nu am avea să ne spunem! Sigur, grație tehnologiei, ne putem bate la ușă (la poarta e-mail-ului!) oricând, cu câte un cadou în brațe: un mesaj, o fotografie, un link care dă spre nu știu ce muzică, spre nu știu ce text, spre nu știu ce segment al lumii noastre comune – pentru că, altfel, fiecare o are pe a sa.
Aș putea da câte o fugă la una dintre ele, ne-am putea întâlni toate trei la mine sau la ele. Îmi sunt dragi, îmi pasă de ele, vreau să le fie bine! Îmi pare rău că nu stăm în același bloc, pe aceeași stradă, în același cartier sau măcar în același oraș. (Sanda Cordoș) Sanda și Ruxandra îmi sunt ca niște prietene surori (surori adevărate n-am avut!).
Există, clar, o complicitate ce vine din tinerețea noastră; e de ajuns să le văd sau să mă gândesc la ele pentru ca toată viața străbătută (și) împreună să se lumineze, ca și cum aș pune reflectorul pe o scenă întunecată. Între noi sunt multe cuvinte, dar și câteva, esențiale, straturi și ochiuri de viață.
Sigur, în miezul apropierilor noastre se află literatura, dar este și interesul (grija nu este exclusă) pentru viețile celorlalte. (Ruxandra Cesereanu) N‑aș vrea să se înțeleagă că prieteniile noastre sunt doar literare.
Aici, ele sunt, însă, mai ales prietenele mele în carne și oase.
Adică sunt, vor fi inclusiv personaje ficționalizate.
Sanda (Săndel) și Simona (Sim) fac parte și dintr-o carte viitoare a mea, de poezie, pe tema postumanului.
De fapt, despre trei prietenii, dacă e să facem numărătoarea corect.
Iată, prin urmare, o Poveste despre două prietenii
