Dacă nu s-ar fi călugărit şi nu s-ar fi pustnicit, autorul acestei cărţi (autor pe care l-am cunoscut şi faţă către faţă, nu doar prin intermediul acestei cărţi) ar fi ajuns cu siguranţă un scriitor apreciat.
Ciprian Voicilă.
Singurul reper în viaţa duhovnicească rămâne glasul conştiinţei proprii, sădite în noi de Ziditorul a toate.
Formalismul şi legalismul pîndesc viaţa fiecăruia dintre noi.
Nu e suficient, ba chiar este primejdios să te conformezi unui standard exterior, să îţi contabilizezi faptele bune sau părutele tale fapte de laudă, să îţi adormi conştiinţa cu gândul că ai îndeplinit faptele credinţei, că ţi-ai îndeplinit datoria faţă de Dumnezeu.
Citind-o, mi-am reamintit un lucru simplu, dar care prea des cade în uitare: a fi creştin ortodox înseamnă a lupta până la moarte cu patimile tale.
De la prima la ultima ei pagină este o carte animată de duhul pocăinţei necurmate.
De neuitat rămân în memoria cititorului chipul bunicii care a sădit în sufleţelul nepoţelului grăuntele credinţei, rămăşiţele satului tihnit de altădată, marile figuri ale duhovnicilor pe care i-a născut monahismul românesc, chipurile iconice ale sihaştrilor neştiuţi ai României.
Este uimitor pentru mine cum un om crescut la şcoala violentă a artelor marţiale, a muzicii rock, a şpringarilor are o sensibilitate dostoievskiană a inimii, care îl ajută să îi portretizeze memorabil, cu har, pe "umiliţii şi obidiţii" , pe "oamenii sărmani" violentaţi de mentalitatea capitalistă şi consumeristă a Occidentului.
Dacă nu s-ar fi călugărit şi nu s-ar fi pustnicit, autorul acestei cărţi (autor pe care l-am cunoscut şi faţă către faţă, nu doar prin intermediul acestei cărţi) ar fi ajuns cu siguranţă un scriitor apreciat
