„Ca si in celelalte romane ale ciclului In cautarea timpului pierdut, se inlantuie aici multiplele „teme“ – iubire, gelozie, boala, moarte, arta, mondenitate etc. – chemate prin asociatii de tip analogic si invadand un spatiu pe care treptat il omogenizeaza printr o scriitura de tip „monoton“ si cu tendinta spre exhaustiv, ce si desfasoara virtualitatile arborescente spre cucerirea unei totalitati.
Nu se insala, asadar, poate exegetii care arata insistent spre singulara importanta a Prizonierei in cadrul ciclului In cautarea timpului pierdut.
In Plecarea Albertinei, tortura celui ce iubise va continua inca multa vreme, nedes¬partita de tentativa de a deveni ceea ce voise dintotdeauna sa devina (chiar fara sa stie totdeauna ca spre aceasta merge): un scriitor.” Irina Mavrodin.
Poate ca, intr o asemenea lectura, Prizoniera este, mai mult decat oricare dintre celelalte romane ale ciclului, un loc al convergentei, un punct prin care trec toate liniile ce vin si se duc de la si spre celelalte romane, intr o miscare biunivoca mai intensa decat in celelalte raportari. „Ca si in celelalte romane ale ciclului In cautarea timpului pierdut, se inlantuie aici multiplele „teme“ – iubire, gelozie, boala, moarte, arta, mondenitate etc. – chemate prin asociatii de tip analogic si invadand un spatiu pe care treptat il omogenizeaza printr o scriitura de tip „monoton“ si cu tendinta spre exhaustiv, ce si desfasoara virtualitatile arborescente spre cucerirea unei totalitati
