„Dan Coman este un poet de o exuberanta rece, poemele lui isi au originea in acea planta care «creste in cap» si care se asaza peste acoperisurile Bistritei ca ramurile unei jungle artificiale, din lame de cutit, care «halesc tot oxigenul».
Iar accesul, interzis prin excelenta, se face, paradoxal, tot prin text.” (Bogdan-Alexandru Stanescu).
Trebuie sa ajungi sa traiesti in capul lui Dan Coman pentru a decodifica aceste glosolalii.
Sunt solilocvii care-si capata sensul daca le integrezi in mecanismul acela al curgerii continue din propria lor lume.
Poemele lui, aflate intr-o curgere constanta dinspre anul cartitei galbene spre Insectarul Coman, par concesii facute unei cutume editoriale, fara a exista o legatura esentiala intre motorul care le pune in miscare si existenta lor finita.
Am senzatia din ce in ce mai pregnanta ca Dan Coman este genul de poet care decupeaza din cand in cand fragmente dintr-un text interminabil, aflat in flux continuu, si pe care-l muzicalizeaza si-l preda cu regret hartiei.
Poezia lui Dan Coman e una claus-trofobica, htonica, spatiul in care evolueaza animalele lui totemice e inchis, apasator, greu, e «In cealalta parte», acolo unde respiratia nu e decat un act mimat. „Dan Coman este un poet de o exuberanta rece, poemele lui isi au originea in acea planta care «creste in cap» si care se asaza peste acoperisurile Bistritei ca ramurile unei jungle artificiale, din lame de cutit, care «halesc tot oxigenul»
