Alfabetul distopiilor e un eseu fictional scris meticulos, cu o arta bine condusa si scrupulos controlata, in hinterlandul careia se afla o sintaxa culturala specifica si stricta, de tip combinatoriu, adica discursul utopic si distopia.
Din fantani debordau gunoaiele, raspandite de altminteri pe tot pavajul, faimoasa Coloana a Mariei, vaduvita de statuia celei al carei nume il purta si piata, fusese retezata pe la jumatate, iar orologiul fara aratatoare.
Senzatia de stranietate era intarita de faptul ca vitrinele magazinelor erau protejate rudimentar cu scanduri, iar fatadele cladirilor, inclusiv cele ale Primariei neogotice, impestritate cu graffiti, purtau si alte semne vizibile ale unei suspecte delasari.
Ma aflam in Marienplatz, in inima urbei, era soare si mi-era cald, desi descult si doar cu pijamaua pe mine; putea fi ora amiezii, dar piata parea totusi pustie, adica aproape pustie, lucru destul de ciudat pentru un perimetru pe care, nu numai in sezonul turistic, il stiam asaltat fara curmare de sute si sute de pietoni, fie ei localnici sau veniti de te miri unde.
Ceva asemanator mi s‑a intamplat acum mie, cu deosebirea ca eu, fara sa am nici cea mai mica banuiala, ma aventurasem concomitent in zeci de lumi paralele: o de necrezut ubicuitate! [...] Mai intai mi‑am zis ca poate voi fi adormit si ca visez.
Cunoasteti poate povestea seicului Sahabeddin din O mie si una de nopti , cel care l‑a convins pe sultanul Egiptului sa‑si cufunde doar pentru o clipa capul in apa – iar pana sa si‑l scoata de acolo, acesta traieste sapte ani printre straini, silit in final sa‑si castige painea carand poveri cu spinarea.
Apoi am avut o revelatie teribila: in memoria mea erau inregistrate trairi de cu totul alta anvergura, zeci de istorii distincte care mi se adaugasera subit biografiei, unele intinse pe o durata considerabila, si pentru care n‑am alta lamurire decat ca s‑au petrecut toate in paralel, chiar in momentul acela pe care, subiectiv, eu l‑am perceput drept explozie. - Stefan Borbely Cand m‑am regasit intins in pat – pendula arata inca aceeasi ora si acelasi minut – m‑am intrebat mai intai daca nu cumva visasem.
Functioneaza civilizatia noastra inca naturala (atata cata mai este ea...) ca un predeterminism artificializant pentru o involutie globalista, unidimensionala, de tip distopic? Sau exista si alte perspective? E bine cand o carte se termina intr‑un semn de intrebare...
Daca nu pe noi, pe nepotii si stranepotii nostri.
Ajuns, e de presupus, la capatul deschis al acestui roman captivant, scris cu talent si cu o imaginatie bine strunita, ne putem intreba, probabil, daca asta, si nu altceva, este ceea ce ne asteapta.
Daca o va face respectand regulile impuse de catre roman, va deveni el insusi un calator distopic, proiectat intr‑un univers futurist a carui functionare va fi nevoit s‑o imagineze.
Gheorghe Sasarman isi lasa cititorul in interiorul textului, invitandu‑l sa scrie de unul singur, dupa propriul sau plac, capitolul care lipseste.
Rezulta ca romanul e „spart”, „deschis”, incomplet in mod premeditat, asa cum e unul dintre romanele celebre ale lui Italo Calvino, Daca intr‑o noapte de iarna un calator.
Cititorul va descoperi cu usurinta acrostihul utopia care rezulta de pe urma aditionarii celor sase initiale ale cuvintelor din titlurile capitolelor, desi I‑ul de la Nihilism (capitol nescris, inlocuit cu trei puncte) s‑ar fi potrivit mai bine Inteligentei Artificiale, perspectiva tematica ofertanta, pe care autorul, insa, o evita.
Niciodata fraza nu curge la intamplare si nici o „cheie” nu e introdusa aleatoriu, indiferent cat de aparent nesemnificativa se doreste ea sa fie.
In consecinta, detaliile furnizate de catre Gheorghe Sasarman au o precizie de orfevru.
Alfabetul distopiilor e un eseu fictional scris meticulos, cu o arta bine condusa si scrupulos controlata, in hinterlandul careia se afla o sintaxa culturala specifica si stricta, de tip combinatoriu, adica discursul utopic si distopia
