„Pana la urma, acesta este destinul cuvantului: sa treaca in fapta.
Fiindca el chiar stia..
Lumea citea cu nesat ziarele, se uita la noile tele-ecrane si comenta tot felul de noutati, scandaluri, crime, filme, dive, sport, jafuri, somaj, batai, revolte, greve, dar despre ce facuse sau ce fusese fiecare inainte nimeni nu voia sa vorbeasca ori pretindea cu seninatate ca nu tinea minte, sau chiar ca lucrurile fusesera cu totul altfel decat stia el bine ca fusesera.
Iar de felul adevarat de viata de dinainte isi aminteau tot mai putini.
Apareau mereu trenuri noi, masini noi, telefoane noi, ziare noi, tampenii noi si mai ales oameni noi care pateau tantosi, enervanti, nestingheriti de trecut.
Pesemne ca totul se schimba prea repede; lucrurile vechi piereau pe neasteptate, oameniise imbracau mereu altfel, aratau altfel (mai ales femeile), casele vechi erau daramate sau revopsite, strazile capatau mereu alte nume, se puneau alte afise si alte semne de circulatie; pana si bordurile trotuarelor le schimbau frenetic.
Un provizorat, o tranzitie (spre ce?), o trecere spre alta viata (care?); asa ca, desi unele detalii ii erau clare, intregul, sensul general al miscarii ramaneau obscure.
A fost mult, a fost putin – parca totul nu fusese decat un pe urma prelungit luni si ani de zile.
Mai departe, n-am o solutie." - Andrei CorneaTinea minte perfect (sau asa credea) ce fusese inainte, dar, cand era vorba despre ce se intamplase dupa, anii i se invalmaseau in cap si totul plutea intr-un fel de negura, care anihila limitele lunilor si anilor.
Si, pentru ca nu stiu, practic aceasta mica lasitate - fictiunea, lasand lucrurile sa se dezvolte aproape de la sine.
Cat de mare este responsabilitatea autorului cuvantului pentru faptele viitorimii? Nu stiu sa spun exact. „Pana la urma, acesta este destinul cuvantului: sa treaca in fapta
