„Seminarul Central... Îi revăd pe toți, directori, profesori și.
Nazarie, cu îngăduiala-i magnifică față de restriștea noastră, când a aflat-o! Și cum n-am uitat-o, n-am uitat de asemenea gestul domnului Teodor Popescu, pe-atunci pedagog al școlii, care a făcut să fiu scutit de taxele obligatorii! Oameni buni cum am întâlnit în Seminarul Central, opt ani cât am învățat acolo, n-aveam să mai cunosc în viață.
De unde aveam să bănuim noi atunci inima de aur a directorului Seminarului Central, părintele C.
Dar suma tot nu se împlinea.
Groaznică e biruința când n-ai cu ce s-o înduri! Târziu de tot: «Mi-e milă de tine – zise el – mai bine nu reușeai!» A, ce cald simțeam în spate zidul școlii și ce înghețată era mizeria din față! A doua zi tata s-a dus și-a vândut un cal din doi câți avea și singurul porc din bătătură.
Tata tăcea și ofta: n-avea niciun ban.
Vântul asvârlea peste noi frunze uscate din castanii bulevardului.
Cu lista lor în mână, m-am așezat lângă tata, răzimați de zidul cald încă de seara de toamnă.
Ca să intru în viața cea nouă, îmi trebuia uniformă, cărți și o mulțime de alte lucruri. Știam mai bine ca oricine viața cruntă la care se reîntorceau și de-aș fi avut o putere, pe toți i-aș fi oprit bursieri la Seminarul Central! Întâia deprimare după biruință am trăit-o tot acolo.
Ei luau, sărăcuții, din nou drumul țării, să se piardă pentru totdeauna în anonimatul rural, de unde năzuiseră să se ridice. Îi revăd în amintire plângând în hohote spre poarta școlii, lângă părinții amărâți peste măsură.
Când s-au dat rezultatele generale, am avut sentimentul că nu eu am reușit, ci domnul Spâneșteanu!! Dar n-am uitat nici azi impresia de jale pe care ți-o făceau sutele de copii rămași pe dinafară.
Simplele lui înclinări din cap îmi spuneau pe tăcute biruințele.
La examene – nu-mi amintesc mimica nici unui profesor din comisie; ochii mi-erau țintă la dascălul meu, care mă asista.
Constantin Spâneșteanu, care venise să mă ocrotească până aici cu nesfârșita lui dragoste, mi-a spus atunci o vorbă, care mi s-a înfipt până la rădăcina sufletului: „N-ai nici o grijă, tu reușești sigur!” Nu-mi puteam da seama de ce eram în stare și de ceea ce nu eram, dar în cuvântul dascălului meu aveam o încrederea oarbă.
Genialul meu învățător d.
Numărul concurenților însă, băiețași aproape toți mai bine îmbrăcați decât mine, îmi tăia curajul.
Din respect pentru ea m-am încălțat întâia oară cu ghete încă de la bariera Rahovei.
Nu cred să fie alta mai populară în toată România.
Oricine își poate închipui din aceste cifre prestigiul și puterea de atracție a școlii acesteia în suflarea țărănească. În 1904, când am fost adus să-mi încerc norocul, eram unul dintre cei șapte sute cincizeci de copii concurenți adunați din Muntenia, Oltenia și Macedonia să luăm cu asalt cele 45 de locuri ale clasei întâia, dintre care numai 17 burse. Și totuși așa era să fie. Și-mi plăcea să cred mai degrabă că bietul tata a fost păcălit de vreun coțcar de la oraș.
Gândul că aș putea eu vreodată să intru în palatul acesta, mă amețea.
Seminarul Central mi se părea de mii de ori mai mare decât sărmana noastră căsuță de la Bulbucata.
M-am uitat după codia biciului și mi s-a făcut părul măciucă.
Cine știe carte dă concurs și capătă bursă de stat.
Suntem săraci lipiți pământului, dar nu face nimic.
Tata mă adusese să văd târgul Moșilor și cum, la întoarcere spre sat, urcam pe bulevardul Maria, el înălță codia biciului spre palatul imens ce strălucea în apusul soarelui de Mai: - Aici vreau să te dau eu la învățătură.
Eram copil când i-am văzut întâia oară vasta clădire roșie așezată pe dealul Filaretului, ca o cetate dominând Capitala, ca un avant-post al lumii rurale în năzuința de a cuceri orașul prin puterea spiritului. Școala aceasta a fost miracolul vieții mele. „Seminarul Central..
