„Român verde, conservator, rusofil, de temperament sanguin-coleric – acesta pare a fi, după propria-i mărturisire, ofiţerul de carieră Grigore Lăcusteanu.
Ceea ce şi face.
Până atunci însă urmăreşte cu acuitate evenimentele, restituindu-ni-le cu condeiul unui libretist de operetă.“ (Ion FILITTI).
De aici şi curiozitatea noastră îndreptăţită de a asculta et altera pars.
Potrivnic statornic al «golanilor» şi convins că doar Dumnezeu, «cu ajutorul blagoslovitei Rusii, poate salva România», Grigore Lăcusteanu, ca ofiţer, e amestecat în revoluţie – pentru a o reprima –, e arestat, scapă şi e gata să se pună în slujba invadatorilor ruşi şi turci.
Notele sale, în mare parte subiective, ca orice elaborat de factură memorialistică, vin în răspăr cu istoriografia comunistă care s-a insinuat în societatea noastră vreme de mai multe decenii.
Aflat în mijlocul evenimentelor, silit să fie mereu la pândă, «iute şi violent», Grigore Lăcusteanu trăieşte intens întâmplările de familie şi deopotrivă pe cele din jur.
Vălmăşagul de la 1848, acel «furnicar de crai» în care «toţi am greşit, toţi am suferit», căci «au fost o zăpăcire obştească», are în persoana memorialistului un cronicar atipic.
Se numără printre puţinii care simt nevoia să aştearnă pe hârtie gânduri despre sine, despre familie ori despre lumea în care trăiesc. „Român verde, conservator, rusofil, de temperament sanguin-coleric – acesta pare a fi, după propria-i mărturisire, ofiţerul de carieră Grigore Lăcusteanu
