Egologiile Roxanei sau efectul intrebarilor „nenascute”Nu exista decat o singura si mare vinovatie: cea proprie - Nicolae Turcan Sub aparenta banalitate a titlului Amor de imprumut, poeta si romanciera Roxana Medvetki ne ofera 37 de poeme in proza (unele cu titluri ispititoare: Lebada lacului pierdut
Ziua in care au cazut mastile
Curcubeul nu prinde radacini
Ruleta ruseasca
Marele Tot a inteles! etc.) ce reconfirma imponderabilitatile harului scriitoricesc al autoarei, vocatia acesteia pentru lirismul reflexiv, expresia ermetica, figuratia simbolica, pentru trecerea mitico-poetica din spatiul profan, in/spre spatiul sacru; trecerea de la exclamativ, la interogativ (interogatia perpetueaza „legile” unui paradox continuu); preferinta pentru o estetica, poetica si poietica a profunzimii, pentru un limbaj poetic sententios, apt de a inventa o „suprarealitate”, de a transgresa realul si de a acorda privilegiul analogiei si metaforei vii, sa recreeze ambiguitatea existentiala potentata de ireal, suprareal si propensiunea spre eternitate.
Daca as fi poet, desigur ca as invidia-o sincer pe Roxana Medvetki, dar cum sunt critic… Parafrazandu-l pe Dali, diferenta dintre mine si un poet este ca eu nu sunt poet, incat eu doar....
Metamorfozele sublimului ne reamintesc insa de Heraclit.
De neimaginat si de necrezut, dar traim doar paradoxuri si ingenuncheri, intr-o sublima dependenta invizibila, nu doar divina, ci si demonica.
Amor de imprumut.
Sa nu uitam, totusi, ca tot Rau-i spre bine! In absenta tragicului, o societate se intoxica facand imposibila „regasirea sinelui” si cu atat mai putin „un alt, acceptat si cuvenit Bine te-am regasit!”, visat de autoarea sublimului poem Roxana… Sa nu uitati sa observati cum padurea de interogatii a volumului creeaza „legile” paradoxului continuu: ucidem adevarul, pentru a-l invia, imprumutam amorul, tocmai pentru a-l imprumuta celuilalt, avem sentimentul vinovatiei, pentru ca intrupam insasi vina tragica, traim si suntem guvernati de frica, din cauza orgoliului exacerbat, gardul de spini devine zid chinezesc sau zidul Berlinului, purtam masca, tocmai pentru ca nu avem ce ascunde, in trupul de lut locuieste in captivitate o fiinta cosmica, gandul ramane lenes tocmai ca sa puna intrebari, Marea Carte a Tuturor Pacatelor se rescrie permanent, n-am murit, tocmai pentru ca murim si renastem in fiecare clipa etc.
Paradoxul continuu: aceasta este prima calitate/ particularitate a vol.
Din scriitura razbate vulcanic, frica de neant a omului, frica de dezordine totala…, de disolutie.
Intr-o lume oarba in mijlocul multiplicarii semnelor si alunecarii in strategia mai Raului, intoarcerea tragicului este vazuta ca o fatalitate: pseudo-libertatea incremenita in destin, raul ce se naste din bine, claustrarea, depersonalizarea, inocenta pedepsita, etnocidul si (neo)totalitarismul etc. se identifica cu lupta impotriva vrajirii mintii noastre prin mijloacele limbajului.
Cele 37 de glosse postmoderne confirma tragicul cunoasterii de sine, dar si ideea (re)verificata de Roxana Medvetki, ca filosofia de la Aristotel, la Pascal, Sartre, Kant, Blaga etc.
Amor de imprumut implica topirea in limbaj a „reginei disciplinelor” (filosofiei), cu scopul evident de a ajuta eventualii cititori, sa inteleaga intrebarile-cheie - si posibilele raspunsuri – aflate in centrul existentei/ teosistentei.
Caracterul gnomic/ reflexiv si interogativ al vol.
Poemele par sa se afle in slujba unei filosofii a existentei.
Egologiile Roxanei sau efectul intrebarilor „nenascute”Nu exista decat o singura si mare vinovatie: cea proprie - Nicolae Turcan Sub aparenta banalitate a titlului Amor de imprumut, poeta si romanciera Roxana Medvetki ne ofera 37 de poeme in proza (unele cu titluri ispititoare: Lebada lacului pierdut
Ziua in care au cazut mastile
Curcubeul nu prinde radacini
Ruleta ruseasca
Marele Tot a inteles! etc.) ce reconfirma imponderabilitatile harului scriitoricesc al autoarei, vocatia acesteia pentru lirismul reflexiv, expresia ermetica, figuratia simbolica, pentru trecerea mitico-poetica din spatiul profan, in/spre spatiul sacru; trecerea de la exclamativ, la interogativ (interogatia perpetueaza „legile” unui paradox continuu); preferinta pentru o estetica, poetica si poietica a profunzimii, pentru un limbaj poetic sententios, apt de a inventa o „suprarealitate”, de a transgresa realul si de a acorda privilegiul analogiei si metaforei vii, sa recreeze ambiguitatea existentiala potentata de ireal, suprareal si propensiunea spre eternitate
