\'N-am sa uit niciodata o formulare prin care Sainte-Beuve definea relatia dintre Montaigne si Pascal: Eseurile celui dintii au fost, scrie criticul francez, vulpea din sinul celui din urma.
Altceva (cronici, mode, topuri, rumori) nu conteaza.&\' (Cosmin Ciotlos).
Recititi Apoi, dupa batalie, ne-am tras sufletul si veti afla ce minunatie de carte ati trecut, poate, cu vederea acum doi ani.
Cititi anaBASis si veti constata ca va va placea enorm.
Daca precedentul volum a putut fi privit ca o ciudatenie (cine mai scrie, astazi, despre ahei?), acesta vine sa ne arate ca jocul lui Bogdan-Alexandru Stanescu e unul foarte serios.
Oricum ar fi, eu vad in aceasta carte si o reactie vehement-melancolica la adresa celor citeva directii stereotipe in care se misca poezia generatiei noastre.
Pe de alta parte, ar putea fi vorba, pe filiera dionisiaca, despre admiratia pentru Emil Botta (caruia i-a dedicat o teza de doctorat).
Nu exclud ipoteza ca, excelent cunoscator al literaturii anglo-saxone, Bogdan-Alexandru Stanescu ar avea, ascuns sub manta, un autor numai al lui, necunoscut inca publicului romanesc.
Spectrul posibilitatilor e foarte larg.
E mai greu de spus cine va fi jucat in cazul sau rolul vulpii.
La aceeasi metafora recurge explicit Bogdan-Alexandru Stanescu in anaBASis.
Cu alte cuvinte (conform legendei consemnate de Plutarh), o placere vinovata, un prag al vointei si un instrument al mortii. \'N-am sa uit niciodata o formulare prin care Sainte-Beuve definea relatia dintre Montaigne si Pascal: Eseurile celui dintii au fost, scrie criticul francez, vulpea din sinul celui din urma
