Incheind seria Comanestenilor, Anna este, din punct de vedere stilistic, si fructul suprem al influentei maiorescicne asupra lui Duiliu Zamfirescu; fara ca acest roman monden sa poata multumi, in fond, gustul criticului, care, socotind arta „idee emotionala in forma frumosului”, punea accentul pe idee si cerea literaturii mai multa substanta, mai mult adevar al vietii, decat cuprindea frivola viziune sociala de la capatul ciclului epic ce culminase in crearea figurii lui Tanase Scatiu.
Atunci cand viata vie, adevarata, brutala arunca, prin incendiul pasiunii, sufletele in lupta unul cu altul, in romanul lui Duiliu Zamfirescu femeile rivale, tanjind dupa acelasi barbat, care de fapt nu apartine niciuneia, domolesc....
Contur al unei plasmuiri umane fantomatice, asadar, in alcatuirea careia nobletea sufleteasca, renuntarea si patriotismul se unesc cu slabiciunea, dezordinea simturilor si adulterul.
Si desi nu s-ar putea spune ca, fata de lipsa de consistenta epica a eroului masculin, capitanul Comanesteanu, figurile feminine – Anna, Portia, Berta, Urania si Elena Milescu – au mai multa vitalitate artistica, totusi aceste figuri palide incearca sa adune intr-o singura faptura ideala, ca tot atatea trasaturi armonizate dupa un delicat canon, intr-o unitate si mai palida si mai generala, fiinta feminitatii insasi, in conturul ei de parfum.
Departe de amploarea si complexitatea viziunii romanului social, Anna – opera conceputa intr-o zona rarefiata a imaginatiei – rasfrange insa chipul palid al societatii inalte romanesti de la finele secolului trecut; chip idealizat aici, intocmai ca in tabloul boierimii idilice din Viata la tara, ori in imaginea eroismului educat din In razboi.
Ascendentul intelectual al lui Maiorescu face ca peste societatea zugravita in Anna sa pluteasca o atmosfera schopenhaueriana; stilul academic al romanului dovedindu-se in perfecta concordanta cu preceptul stilistic maiorescian, ce, nazuind spre clasicism (conceptia artei ca stare a purei contemplatii, prin anihilarea vointei, poate fi inteleasa si in sensul lui Goethe, ca obiectivitate apolliniana, idealul ci expresiv realizandu-se in formele clasice), nu ajunge a fi, din pacate, decat academism.
Astfel ca ideile intunecate ce se filtreaza prin proza de acum a lui Duiliu Zamfirescu trebuie considerate ca provenind din acelasi izvor.
Iar Eminescu, al carui vizionarism liric initial, desprins din nebuloasa heliadesca, tinea de spiritul romanticilor primi, al lui Novalis, al lui Jean Paul, dar mai ales al lui Schelling, suferise si el, tot sub directiunea magistrului de la Convorbiri, puternicul soc pesimist.
Caci pesimismul lui Schopenhauer, – scepticismul inalt, platonizant (si Duiliu Zamfirescu mergea la Platon prin Lumea ca vointa si reprezentare, asa cum marturiseste intr-o scrisoare trimisa din Roma, in martie 1898), pe care il profesa Maiorescu (criticul era totusi numai sceptic, nu pesimist, – in prefata la traducerea Aforismelor, el respingea net ideea caracterului pozitiv al durerii), patrunsese adanc, datorita propagandei maioresciene, in constiinta unor paturi ale intelectualitatii romanesti de la sfarsitul veacului trecut.
Dar aluziile filosofice care impregneaza aceasta proza, ca si stilul ei academic, sunt de coloratura maioresciana. „Ideea“ romanului Anna nu este, prin urmare, maioresciana, ci tipica pentru Duiliu Zamfirescu, finul observator al sufletului feminin, al nuantelor lui erotice, analistul simtamintelor epurate.
Incheind seria Comanestenilor, Anna este, din punct de vedere stilistic, si fructul suprem al influentei maiorescicne asupra lui Duiliu Zamfirescu; fara ca acest roman monden sa poata multumi, in fond, gustul criticului, care, socotind arta „idee emotionala in forma frumosului”, punea accentul pe idee si cerea literaturii mai multa substanta, mai mult adevar al vietii, decat cuprindea frivola viziune sociala de la capatul ciclului epic ce culminase in crearea figurii lui Tanase Scatiu
