Lecturile biblice din cadrul Sfintei Liturghii reprezintă miezul și elementul cel mai vechi, constitutiv, al primei părți a acesteia, numite Liturghia catehumenilor sau Liturghia cuvântului.
Cântarea Aliluia, care urmează, este interpretată de Sfântul Simeon al Tesalonicului ca „laudă adusă l.
După citirea Apostolului, cel ce prezidează sinaxa (protosul) rostește către citeț (anagnost): „Pace ție!”, expresie care, potrivit Sfântului Maxim „indică bucuria și laudele (…) prin care Dumnezeu pune hotar luptelor purtate pentru adevăr (…) dăruind pace prin desființarea trupului păcatului și dând sfinților harul nepătimirii, drept cunună a ostenelilor pentru virtute” (Mystagogia, XII).
După Sfântul Simeon, „arhiereii și preoții, dar nu și diaconii, șed atunci când se citește Apostolul, pentru că și ei au harul apostolic” (Tratat asupra tuturor dogmelor credinței ortodoxe, 65).
Sfântul Maxim, în comentariul său liturgic cu caracter eshatologic, prezintă lectura apostolică drept simbol al timpului de față, dintre înălțarea Mântuitorului și a doua Sa venire (exprimată prin citirea Evangheliei), timp în care „învățăm legile luptelor dumnezeiești și fericite, după care războindu-ne ne învrednicim de cununile biruinței din împărăția lui Hristos” (Mystagogia, X).
Despre lectura din Apostol, marele exeget al cultului ortodox, Sfântul Simeon al Tesalonicului († 1429), arată că „se citește mai întâi Apostolul, și apoi se vestește Evanghelia, pentru că mai întâi au fost trimiși, fiind întăriți, ucenicii, care au vestit Evanghelia înconjurând în alergarea lor lumea”, iar „citirea cuvintelor apostolilor arată trimiterea apostolilor la neamurile păgâne” (Tratat asupra tuturor dogmelor credinței ortodoxe, 67).
Astfel, despre Prochimen, Sfântul Gherman al Constantinopolului († 733) scrie că „psalmul pus înainte înseamnă revelarea și anunțarea venirii lui Hristos de către proroci” (Tâlcuirea Sfintei Liturghii, 28), iar Sfântul Maxim Mărturisitorul († 662) arată că frumusețea psalmilor cântați care preced citirea Apostolului exprimă „bucuria care vădește împărtășirea de bunătățile dumnezeiești și care, pe de o parte, mișcă sufletele spre dragostea curată și fericită a lui Dumnezeu, iar, pe de alta, le stârnește și mai mult spre a urî păcatul” (Mystagogia, XI).
Sfinții Părinți ai Bisericii vorbesc despre importanța și semnificațiile acestor lecturi în comentariile lor liturgice. În Biserica Ortodoxă Română, începând din secolul al XVII‑lea, textul scripturistic a fost împărțit în pericope (pasaje, fragmente), spre o mai ușoară întrebuințare, iar cuprinsul a fost organizat după modelul Sfintei Evanghelii, conținând întâi pericopele din lectura cursivă (începând cu Faptele Apostolilor și terminând cu Epistola către Evrei, adică de la Paști la Sâmbăta cea Mare), continuând cu pericopele numite ale Minologhionului (specifice fiecărui praznic și Sfânt mai important, așezate pe lunile și zilele anului bisericesc), și încheind cu pericopele citite la Sfinte Taine și ierurgii. Întrucât această colecție se deschide cu Faptele Apostolilor, numite în limba greacă Praxeis, întreaga carte s‑a mai numit în vechime, la noi, și Praxiu sau Praxapostolos.
Numele consacrat îi dezvăluie conținutul, format din scrieri apostolice, care cuprind viața, activitatea și învățăturile Apostolilor Mântuitorului.
El cuprinde cărțile Noului Testament în afară de Evanghelii și Apocalipsă.
De aceea, Apostolul este o carte strict necesară săvârșirii Dumnezeieștii Liturghii și a majorității slujbelor ortodoxe.
Dacă lecturile veterotestamentare din Lege și Profeți au dispărut din Liturghiile ritului bizantin aproape cu totul (cu excepția Liturghiilor unite cu Vecernia), cele noutestamentare au locul lor statornic în cadrul celebrării euharistice, fiind precedate de versete sugestive din Psalmi (numite Prochimene și Aliluiare).
Lecturile biblice din cadrul Sfintei Liturghii reprezintă miezul și elementul cel mai vechi, constitutiv, al primei părți a acesteia, numite Liturghia catehumenilor sau Liturghia cuvântului
