Barbatul fara cap este rezultatul unei lupte atat biografice cat si literare.
Bogdan-Alexandru Stanescu.
Lavinica Mitu este cred asta fara umbra de indoiala un castig pentru literatura romana contemporana.
O carte sobra matura taioasa ca o sabie de samurai dar care isi contine in adancuri o tandrete si o capacitate de a ierta pe care un scriitor mai putin talentat le-ar fi exhibat cu orgoliu.
Daca ar fi sa trag o concluzie fie ea cat de banala as spune ca avem in fata o carte despre iubirea implacabila a unui copil pentru parintele lui dar si despre raul pe care-l facem de multe ori fara s-o stim copiilor nostri.
Proza ei e ca un elastic intins la maximum tensiunea pare sa rupa firul firav al atasamentului fata de un parinte disparut insa rezistenta acestuia depaseste orice imaginatie.
Incercarea ei de a reconstitui de la nivelul ochilor unui copil atat o lume disparuta cat si fantoma unui barbat la fel de disparut este realizata cu ajutorul acestor instrumente sensibile si mai putin cu cel al ratiunii sau al memoriei voluntare.
Lavinica Mitu are un simt al imaginii si un simt al sunetului pe care nu le pot califica altfel decat native ele sunt dovedite in tot ceea ce a scris ea in ultimii ani si iata ca acum isi fac de cap si intre copertele unei carti.
Desi volum de debut in el se regasesc multi ani de cautari de arheologie personala de genealogie asumata nu fara tensiuni sublimate in cele din urma literar.
Barbatul fara cap este rezultatul unei lupte atat biografice cat si literare
