Dintre toate năzuinţele oamenilor din toate timpurile, una ocupă un loc cu totul aparte şi aceasta este năzuinţa spre linişte.
De asemenea, în anul 2017, cu ocazia hramului Catedralei Patriarhale din Bucureşti, Patria.
Datorită evlaviei credincioşilor, multe locaşuri de cult au primit ca hram, ocrotitor şi mijlocitor înaintea lui Dumnezeu pe Sfântul Serafim de Sarov.
Totodată, fiind şi văzător cu duhul, Sfântul Serafim a făcut unele prevestiri legate de cele ce se vor întâmpla după plecarea lui din această viaţă, prevestiri care s-au împlinit întocmai.
Datorită curăţiei sale sufleteşti, Serafim trăia în apropierea animalelor sălbatice, care, de multe ori, se apropiau atât de mult de el încât el le hrănea cu mâna sa, fără să-i fie teamă de ele şi fără ca ele să-i facă vreun rău.
A vindecat multe boli, unele incurabile, aducând adevărată mângâiere sufletească şi trupească credincioşilor care i-au trecut pragul chiliei în care se nevoia sau care l-au căutat în pustia Sarovului.
Ca mulţi dintre Sfinţii pe care îi cinsteşte Biserica noastră, Sfântul Serafim s-a învrednicit şi de darul săvârşirii minunilor.
Această vieţuire l-a făcut să strălucească, la propriu, dar, mai ales, l-a împodobit cu o înţelepciune deosebită, încât mii de oameni de toate categoriile sociale veneau la dânsul pentru a primi îndrumare şi liniştire.
Un Sfânt care s-a nevoit în mijlocul naturii, undeva în apropierea Mânăstirii Sarov din Rusia, fiind pildă vie de trăire în post, rugăciune şi priveghere, fără a neglija vreo clipă lectura Sfintelor Scripturi şi a operelor Sfinţilor Părinţi.
Bucuria şi liniştea sufletească despre care se vorbeşte în volumul pe care îl prefaţăm au fost două teme mult îndrăgite de Sfântul Serafim de Sarov.
Mai apoi, gândul îndreptat spre dobândirea darurilor duhovniceşti i-a pregătit în aşa fel încât ei să poată primi şi darul teologiei, şi al cunoştinţei, şi al vindecării, şi alte multe daruri, doar pentru că exista în lăuntrul lor un organ capabil să primească aceste daruri[1].
Nici Sfântul Serafim de Sarov şi nici ceilalţi sfinţi nu au primit sau nu au dobândit de la Dumnezeu toate darurile pe care le-au avut fără să fi avut în sufletele lor măcar un gând îndreptat spre dobândirea acelor daruri.
Ca să avem parte nu doar de lucruri materiale, ci şi de bunuri spirituale, cum sunt liniştea şi bucuria, trebuie să ni le dorim cu adevărat.
Pentru că toate trec şi noi trecem şi, la final, când trebuie să dăm socoteală Dreptului Judecător pentru modul în care ne-am trăit viaţa, constatăm că, de fapt, am risipit totul şi nici nu ne-am bucurat, pentru că Bucuria cea adevărată este de la Dumnezeu şi se desăvârşeşte în pace sufletească, în linişte şi tihnă.
Dar, nu este normal. Încet, încet, oamenii au început să se obişnuiască cu această stare de lucruri şi să li se pară chiar normal să fie aşa.
Dar problema este că, din păcate, oamenii nu mai au deloc linişte pentru a se putea bucura de lucrurile pe care le dobândesc cu sudoare.
Spunem aceste lucruri într-o vreme în care oamenii caută din ce în ce mai mult lucrurile lumii, care nu sunt rele nici ele şi este bine să ni le dorim. Şi, odată cu pierderea liniştii sufleteşti află care este valoarea lucrurilor acestora pe care le căutăm încontinuu şi ştie cât mai valorează ele fără să ai tihna de a te putea bucura de ele în linişte.
Numai cel care, dintr-un motiv sau altul, şi-a pierdut liniştea sufletească ştie care este cu adevărat valoarea ei.
Când suntem liniştiţi suntem bucuroşi.
Atunci când suntem liniştiţi vedem altfel lucrurile decât atunci când suntem stresaţi sau supăraţi.
Avem nevoie să ne liniştim pentru a ne reface forţele, pentru a ne odihni mintea ca să putem gândi mai bine, mai aşezat, mai productiv.
Poate, nu întotdeauna, dar, măcar aşa, din când în când, simţim fiecare dintre noi nevoia de linişte, de pace sufletească.
Dintre toate năzuinţele oamenilor din toate timpurile, una ocupă un loc cu totul aparte şi aceasta este năzuinţa spre linişte
