...astăzi nu te mai poţi apropia de Rebreanu decât păşind pe Bulevardul Gheran . (Niculae Gheran.
Cel puţin în ţara în care mi-a fost dat să deschid ochii, frumoasă, mândră-n toate cele , dar cu un dispreţ suveran faţă de orice muncă ştiinţifică, indiferentă faţă de valorificarea patrimoniului său cultural, adevărata carte de vizită cu care s-ar putea prezenta în lume, zestre fundamentală când tinde să-şi construiască prezentul şi să scruteze viitorul.
Nu! La vârsta când sinceritatea oricărei afirmaţii nu comportă niciun risc, o spun fără tăgadă: n-aş repeta defel aceeaşi experienţă.
Nu ştiu când a trecut timpul, după cum nu voi repeta zicala ajunsă refren: De-ar fi să mai trăiesc o dată, la fel aş lua-o de la capăt .
După cum mai deunăzi, în 2015, aveam să împlinesc 85 de ani, etate patriarhală, dar jenantă, dacă ţii seama de restricţiile medicilor şi le-ai respecta.
Vârstă frumoasă.
Pe vremea aceea, aveam 38 de ani.
Dacă socotim că pregătirea acestor lucrări a presupus vreo doi ani de trudă, datorită stabilirii textului ce-mi impusese compararea multor ediţii antume, s-ar aduna vreo 54 de ani de stupidă perseverenţă.
G.) În 2015, s-au împlinit 50 de ani de când publicam în Biblioteca pentru toţi a Editurii pentru Literatură o trilogie integrală a prozei scurte rebreniene, unde, profitând de aprecierea lui Călinescu, potrivit căreia Ciuleandra ar fi o povestire mai amplă, am introdus-o în sumar, ca şi Calvarul, la rândul său roman. (N. (Adrian Dinu Rachieru) M-am născut la Bucureşti, într-o zi de luni, la 14 octombrie 1929, în casa argeşenilor Gheorghe şi Profira Gheran, numele tatălui fiind des întâlnit în zona dintre Arad şi Oradea, ceea ce mă face să cred că un străbun a trecut munţii cu oile, uitând să se întoarcă acasă – mai ales de va fi fost să dea de-o fată frumoasă (ceea ce, peste generaţii, aveam să păţesc şi eu). ...astăzi nu te mai poţi apropia de Rebreanu decât păşind pe Bulevardul Gheran
