Era Carmen Stanescu, cea pe care o stiam dintotdeauna.
Si ce gol imens a lasat in inimile noastre despartirea de ei! - Ion Moldovan.
Unul dupa altul...
Apoi, ei au plecat...
Luat de una, de alta, nu am reusit sa le fac "bucuria" atata vreme cat ne-au fost alaturi... "
Auzi, Damiane, ce bucurie vrea sa ne faca noua copilul asta!"...
La ceva vreme dupa asta, i-am spus doamnei Carmen ce am de gand.
Atunci mi-a venit ideea sa scriu o carte cu acest titlu, care, repet, nu-mi apartine, dar pe care l-am gasit foarte potrivit pentru statutul celor doi mari actori.
El rege, ea regina, intr-o cronica la spectacol am citit sintagma "
O familie regala pe scena Teatrului National".
Jucau la National Leul in iarna de James Goldman.
Aceasta carte este o "datorie" pe care, moral, o am fata de Carmen Stanescu si Damian Crasmaru.
Si au facut-o cu bunatate si bunavointa, lucru pentru care le sunt si azi profund recunoscator.
Nu ma gan!deam atunci ca va veni ziua in care, cu generozitate, cei doi ma vor accepta in cercul lor de prieteni.
Rusine pentru guvernul vitreg, care da unul din cele mai frumoase judete ale Romaniei prada in ghearele unui vampir!..." si pana la "
Curat constitutional! Muzica! Muzica!"
Adela stia ca pentru mine multi ani au fost actori, si Carmen Stanescu...
Adela stia cat o pretuiesc pe Carmen, stia ca ea, Carmen, mi-a deschis ochii spre teatru atunci cand, copil fiind, am vazut-o in Zoe din Scrisoarea pierduta , piesa pe care, de dragul ei, am invatat-o pe dinafara (si-o stiu si astazi), de la "...
Rusine pentru orasul nostru sa tremure in fata unui om!...
Si a mea.
Pe Carmen Stanescu si pe Damian Crasmaru i-am cunoscut prin Adela Marculescu, buna lor prietena.
Asa mi-a spus nenea Damian.
L-a primit cu mare bucurie si nu s-a mai despartit de el.
Cu prilejul acelei vizite, i-am dus un rozar.
Era Carmen Stanescu, cea pe care o stiam dintotdeauna
