Un factor care m-a determinat să examinez carlismul este maniera în care persoana regelui Carol al II lea a rămas în memoria colectivă.
DORU LIXANDR.
Firește, nu având drept țel reabilitatea imaginii sale și a susținătorilor săi, ci propunând utilitatea explicativă a unui studiu centrat asupra puternicului melanj de monarhism și naționalism ce caracterizează ideologia și practica politică edificate în jurul acestui conducător.
O asemenea interpretare se cuvine a fi reexaminată.
Potrivit celor mai mulți autori, Carol ar fi fost, pur și simplu, doar un afemeiat, un dictator, un reacționar și un mason.
Memoria este totdeauna selectivă, mai ales când este vorba despre națiuni ori despre personalități politice.
Fie i se scot în evidență meritele avute în modernizarea națiunii și în sprijinirea culturii naționale, fie este aspru acuzat pentru tarele vieții sale personale și pentru incapacitatea de a dirija rezistența armată în vara anului 1940.
Când îi sunt analizate acțiunile, reprezentările legate de persoana sa sunt de cele mai multe ori extrem de contradictorii.
Deși există nenumărate surse care dovedesc popularitatea remarcabilă de care acest monarh s-a bucurat de-a lungul anilor 1930, în mod paradoxal, pe cât de popular și de prezent a fost în acest deceniu, pe atât de impopular și de absent a devenit odată cu destrămarea României Mari și abdicarea sa în septembrie 1940.
Un factor care m-a determinat să examinez carlismul este maniera în care persoana regelui Carol al II lea a rămas în memoria colectivă
