El a intrat în dimineața aceea în cameră, când venise de la Aiud.
Chiar dacă mă vedeam des cu tatăl meu, bunicul mi-a fost și tată, și bunic.
Dumitru Horia Ionescu. Între noi a fost o legătură foarte frumoasă, legată și de faptul că mie îmi lipsea un tată, fiindcă ai mei se despărțiseră. Și îmi pare foarte bine că a fost așa.
Am fost un fel de terapie.
Evident, nu am fost niciodată la nivelul lui, și nu am nicio problemă din acest motiv, dar știu că am un mare merit, indirect și involuntar: l-am ajutat mult să-și revină după închisoare.
Cum am mai spus, m-a ajutat mult prietenia cu el, dar cred că pentru el legătura lui cu mine a fost încă și mai importantă și l-a ajutat să se refacă după detenție. Și mi s-a explicat că e, într-adevăr, tata mare, care acum s-a întors din „delegație” - fiindcă asta era, știam că el era în delegație și era o delegație care ținea ceva timp.
Erau numai fotografii cu el tânăr, dar acum el arăta mult mai bătrân...
Zic: „Nu, tata mare este aici în fotografiile acestea!”. Și mi-a spus: „Bună dimineața, Dumitraș, ce faci? Eu sunt tata mare”.
Aveam vreo patru ani.
Era foarte frumos, soarele bătea foarte frumos acolo, în dormitorul din Calea Moșilor, și ne-am împrietenit imediat.
Era o dimineață de iarnă foarte însorită.
El a intrat în dimineața aceea în cameră, când venise de la Aiud
