Aceasta carte aproape mitica, probabil opera cea mai seducatoare a lui Fernando Pessoa, e un monolog de o tristete indicibila, care surprinde cu o minutie halucinanta interiorul cu mii de fatete al unuia dintre numerosi sai heteronimi, Bernardo Soares.„Cine este Fernando Pessoa?" se intreba Octavio Paz, adeverind inca o data ca opera unuia dintre cei mai importanti, prolifici si proteiformi autori ai secolului XX, „investigatorul solemn al lucrurilor futile", declina personalitatile virtuale coexistand in sine si revelate gratie scriiturii ce atribuie fiecareia o realitate fictiva.
Si poate tocmai aceste privelisti din fascinanta Lisabona, cu stradutele ei intortocheate pulsand de viata, poarta cu ele speranta unei posibile evadari.„Angloman, miop, curtenitor, timid, invesmantat in culori sumbre, reticent si familiar, cosmopolit predicand nationalismul, investigator solemn al lucrurilor futile, umorist care nu surade nicicand, dar ne ingheata sangele, inventator de alti poeti si distrugator de sine insusi, autor de paradoxuri clare ca apa limpede si la fel ca ea de vertiginos, caci pentru el a simula inseamna a se cunoaste pe sine, misterios, dar fara sa cultive misterul, misterios ca luna la amiaza, fantoma taciturna a sudului portughez, cine este Fernando Pessoa?“ – Octavio Paz.
Peisajul citadin este atat de prezent in toata cartea, incat fragmentele de insemnari incheaga un roman al orasului cu care, de fapt, Pessoa are o legatura profunda, in genul aceleia pe care Baudelaire o are cu Parisul, Joyce, cu Dublinul si Kafka, cu Praga.
Dar dincolo de zidurile care-l imprejmuiesc se zareste urbea.
Soares scrie cu luciditate, indarjire si furie, impingand introspectia pana la limita incomunicabilului.
Soares, un umil functionar in costume cenusii, alege sa-si petreaca viata intr-o izolare aproape monahala, mai degraba visand-o decat traind-o, privind-o fara pretentia de a o descifra si proiectand asupra ei propriile emotii pe care le incearca inchis intre peretii camerei unde isi asterne pe hartie disperarea.
Ferit de privirile contemporanilor, cultivandu-si sistematic forta imaginatiei, Pessoa isi construieste un dublu - Bernando Soares - pe care-l asaza intr-un univers personal ireal si cu toate astea mai adevarat, pentru el, decat lumea reala.
Scrisa intre 1913 si 1935 sub forma de panseuri, maxime, aforisme, Cartea nelinistirii, pseudojurnalul pessoan, este o cronica a deziluziei si a deriziunii izvorate din convingerea ca viata e lipsita de noima, iar arta nu-i confera nici un sens.
Aceasta carte aproape mitica, probabil opera cea mai seducatoare a lui Fernando Pessoa, e un monolog de o tristete indicibila, care surprinde cu o minutie halucinanta interiorul cu mii de fatete al unuia dintre numerosi sai heteronimi, Bernardo Soares.„Cine este Fernando Pessoa?" se intreba Octavio Paz, adeverind inca o data ca opera unuia dintre cei mai importanti, prolifici si proteiformi autori ai secolului XX, „investigatorul solemn al lucrurilor futile", declina personalitatile virtuale coexistand in sine si revelate gratie scriiturii ce atribuie fiecareia o realitate fictiva
