In vremuri nenorocite de pandemie si de razboi, noul volum de versuri al lui Bogdan O. - Mircea Cartarescu.
O etapa noua si mai acuta in scrisul poetului.
Ca in Grodek al lui Trakl, nu exista iesire sau redemptiune, doar taria de a-ndura viata matura pana la capat.
Ritmul retoric e retezat inainte de-a deveni maniera, rimele sunt bine tinute-n frau si sensul general, reiterat obsesiv, maniacal, in imagini nesfarsite ale ororii, marsaluieste in front pana la sfarsit, cu casca de metal bataindu-se pe craniul poetului cu fruntea imbrobonata de sudoare.
Popescu, cand un soldat nichitastanescian, cand un poet, cand un copil ce deseneaza rastigniri cu creioane colorate, se sfasie pe sine cu voluptate, caci ne aflam intr-un razboi interior, intre cele doua emisfere cerebrale, intre cei doi plamani, cei doi rinichi, cele doua maini si picioare ale sale.
Personajul lui Bogdan O.
Rar am intalnit un imaginar mai crud, mai neiertator.
Poemele sunt scrise pe douasprezece tablite sumeriene de lut, sfaramate de senile si stropite de sange.
Cartea razboiului e tot o constructie, insa principiul I Ching din volumul de dinainte lasa aici locul tablitelor lui Ghilgames.
Ceva insa ramane din volumul precedent, atat de pretuit de critica: vointa de-a construi.
Suntem in plin razboi, al celulelor din creier, al cuvintelor, al sexelor, al sentimentelor, al anotimpurilor, al carnii.
Imaginarul iubirii a devenit aici cel al mortii, gandacii de bucatarie au luat aici locul fluturilor iar o fiinta plina de ura, ce mitraliaza cuvinte ca in Idiot Wind al lui Dylan, a inlocuit mica printesa inocenta de altadata.
Ce era acolo copilarire si joaca, imaginar extrem oriental si curtare de minnesinger e acum crima, viol, sfartecare, privire neiertatoare de sniper ce-ar indrepta teava armei catre propria inima.
Poetul s-a schimbat mult de la Cartea dragostei .
Popescu capata o stranie legitimitate.
In vremuri nenorocite de pandemie si de razboi, noul volum de versuri al lui Bogdan O
