Aceste proze reprezinta cel de-al treilea ciclu al celor o suta de povestiri incepute in 2010, primele doua fiind publicate in volum in 2014.
Le dedic sotiei si celor doi copii ai mei, fara sprijinul pe care mi l?au acordat scrierea lor nefiind posibila..
Consider ca in acest prim veac de nou mileniu nu mai este vremea scrierilor interminabile; timpul universului e tot mai alert, iar al nostru, al muritorilor de rand, parca tot mai zgarcit.
Ordonarea lor in volum este alfabetica.
Cele treizeci si trei de parabole din acest volum inchid, prin urmare, cercul celor o suta, variante ale lor fiind publicate deja in reviste.
Mi?am propus sa cuprind cat mai mult in cat mai putine cuvinte, dar si cat mai simplu cu putinta, in cele din urma constatand (nu fara satisfactie) ca, dincolo de dimensiunea lor usor fantastica, povestirile au, ades, si consistenta unor poeme.
Si daca parabolele din Calauzitorul de suflete erau europene, iar pe cele din Ultimul urias din Zarand le?am numit transilvane, pe cele din acest al treilea ciclu (final) le voi considera, pur si simplu, existentiale, cu o semnificativa componenta experientiala.
Si daca in destinul eu au existat rastimpuri care m?au indepartat (dureros) de mine insumi, marturisesc ca aceste povestiri m?au readus pe propriu?mi fagas, apropiindu?ma de propria?mi esenta Nu atat revelatii, asadar, cat mai degraba stralimpeziri, fante prin care se revarsa fiorul de lumina pe coala alba, prin cenusiul prozaicului si mediocrului din vecinatatea unui destin marcat de simtul demnitatii, al responsabilitatii.
Au urmat celelalte proze, unele nascandu?se pe parcursul unor calatorii, altele in vis, scrierea lor fiind una dintre cele mai intense experiente pe care le?am trait (ca om si ca scriitor deopotriva).
Marturisesc ca mi s?a potrivit modelul cvadripartit, numarul relativ limitat de cuvinte, dar si acea dimensiune intentionala amintind oarecum de parabola.
Mi?am zis atunci ca, iata, poti recupera relativ usor trupul unui om din adancuri, dar oare ce se intampla in tot acest timp cu sufletul sau? De ce oare, cand trupul e pe cale sa esueze, sufletul nostru devine neputincios in a?i da o mana de ajutor? Sau, macar, are vreun interes s?o faca? Am schitat povestirea in aceeasi saptamana, reintors la Callatis, intituland?o Trupul si sufletul, si, pana s?o includ in volumul Calauzitorul de suflete (2014), mai intai a aparut in Discobolul si in alte doua periodice.
Ideea celei dintai s?a nascut la Varna, intr?o dupa?amiaza de august, in timp ce urmaream salvamarii recuperand trupul unui tanar din mare: unul dintre ei isi legase o coarda de talie, inotand cu hotarare printre valuri, iar in momentul in care a reusit sa cuprinda victima cu bratele, cei de pe mal au tras de funie pana i?au scos din apa pe amandoi.
Fragment: Prolog Aceste proze s?au nascut incepand cu 2010, cand mi?am propus sa scriu o suta de povestiri dupa modelul cvadripartit al simfoniei; n?ar fi trebuit sa depaseasca o mie de cuvinte fiecare.
Mi-am propus sa cuprind cat mai mult in cat mai putine cuvinte, dar si cat mai simplu cu putinta, in cele din urma constatand (nu fara satisfactie) ca dincolo de dimensiunea lor usor fantastica, povestirile au, ades, si consistenta unor poeme.
Si daca parabolele din Calauzitorul de suflete erau europene, iar pe cele din Ultimul urias din Zarand le-am numit transilvane, pe cele din acest ciclu (final) le consider, pur si simplu, existentiale, cu o semnificativa componenta experientiala.
Consider ca in acest prim veac de nou mileniu nu mai este vremea scrierilor interminabile: timpul universului e tot mai alert, iar al nostru, al muritorilor de rand, parca tot mai zgarcit.
Marturisesc ca mi s-a potrivit modelul cvadripartit, numarul relativ limitat de cuvinte, dar si acea dimensiune intentionala amintind oarecum de parabola.
Scrierea lor a reprezentat una dintre cele mai intense experiente pe care le-am trait (ca om si ca scriitor deopotriva).
Aceste proze reprezinta cel de-al treilea ciclu al celor o suta de povestiri incepute in 2010, primele doua fiind publicate in volum in 2014
