Este o carte a unui om care şi-a ridicat privirea spre Cruce şi l-a văzut pe Omul răpus de truda de a ne deschide inimile.
Dar când un om zdrobit îşi sprijină fruntea neputincioasă pe Cruce simte cu uimire că pe obrazul lui au început să curgă lacrimile vieţii..
Ne consumăm în nenumărate idei şi proiecte pe care viaţa nu le urmează.
Facem o mulţime de gesturi şi viaţa rămâne nemişcată.
Spunem o grămadă de vorbe şi viaţa tace.
Aceasta e Calea Vieţii Veşnice.“ Hristos, de două milenii încoace, încearcă să ne spună, cu toate bucuriile şi durerile noastre, că trăim fără inimă. „Numai cu numele Lui / bătăile inimii mele / au început să smulgă spinii şi cuiele / din Trupul / vieţii noastre.“ Vă invit să citiţi poeziile şi să reflectaţi la faptul că: „pe pământ / ajungi / prin Cer / la oameni / prin / Dumnezeu / şi la tine însuţi / prin lepădarea / de tot / sinele /. Îl aşteaptă la colţul fiecărui gând, pe calea cuvintelor, în casa fiecărei fapte, iertând şi vindecând totul neîncetat.
Gustul de dragoste al Vieţii îl caută prin viaţa sa.
Din tălpi până în creştet e numai rugăciune şi mulţumeşte pentru viaţa copleşitor de bogată pe care a primit-o scriind poezie, poezia fiind o întâlnire cu Dumnezeu care i-a înfipt degetele în urechi ca nişte piroane în trupul tristeţii.
Ochii lui Marius Iordăchioaia îi cer lumină, plămânii îi cer aer, inima îi cere dragoste, mintea, adevăr, sângele vrea Sânge şi trupul lui îi cere Trup. „În dar aţi primit, în dar să daţi“ nu e un privilegiu moral, ci legea duioasă a vieţii.
Dar puţini cu ei înşişi.
Mulţi fac milostenie cu banii lor, unii chiar şi cu bucata lor de pâine.
Marius Iordăchioaia nu-i poet, nici / altar: e proscomidiar“.
Părintele Constantin Sturzu, în Cuvântul înainte, denumit Predoslavie la un manual de trezvie (acrostih), afirmă: „Marius Iordăchioaia nu e poet, ci / altar, la care se aduc - prescură -, / rănile lumii, ca să învăţăm a liturghisi cu ele / iubirea ce-ascultă şoptit, / urlete celor orbi, schiopi, surzi / sau, mai ales, ale celor care-au muţit… Da.
Biserica este o clepsidră în care prin rănile lui Iisus veşnicia curge din inima lui Dumnezeu în inima oamenilor. „Viaţa mea a fost / o întrebare fără cuvinte / o durere fără trup, / un dor fără suflet, / o călătorie fără sfârşit / în jurul inimii, / până am luat din Potir / Trupul şi Sângele / lui Dumnezeu / şi m-am făcut om.“ Pentru autor, Ortodoxia nu e altceva decât călătoria lăuntrică prin care sufletul tău ajunge la cel pe care îl strângi în braţe. Încearcă să dechidă ochii semenilor săi odată cu coperţile acestei cărţi.
A primit cuvintele lui Hristos, apoi Trupul şi Sângele Lui.
E omul, aş îndrăzni să spun, care învăţă inimile să zboare dincolo de moarte, ca unul care a gustat din iubirea lui Dumnezeu. „În fiecare tânăr doarme un prinţ / şi-n fiecare fată o domniţă; / căci în adâncurile inimii noastre suntem de cea mai bună viţă“.
Hristos este cel care preschimbă prin jertfa Sa de pe Cruce poveştile în viaţă.
Lumea e un abator care transformă viaţa în poveşti.
Scrie pentru prieteni cărora doreşte să le amintească că numai Iisus a deschis ochii orbilor.
Pe Domnul Iisus îl căută rănile poetului, căci numai El le poate adânci, atât de mult, încât după lacrimi şi sânge să curgă din ele Lumină.
Este o carte a unui om care şi-a ridicat privirea spre Cruce şi l-a văzut pe Omul răpus de truda de a ne deschide inimile
