După cum afirmă şi autorul în Argumentul care deschide acest important volum, „o istorie teologică a Crezului Niceo-Constantinopolitan constituie un demers fascinant și un itinerar ce pornește de la mărturisirile de credinţă ale Noului Testament, ca aceea a lui Petru, făcută la Cezareea lui Filip, când a răspuns la interogaţia Mântuitorului prin cuvintele: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16).
Această privire asupra istoriei Crezului Ortodox este ceea ce considerăm a fi o perspectivă teologică completă asupra unui text ce conţine în mod succint întreaga credinţă a Bisericii și din care își hrănește credinţa, zi și noapte, întregul corp eclezial.”. cel al receptării sale în viaţa Bisericii, care a început imediat după formularea și aprobarea definitivă din 381 și s-a concretizat în asumarea doctrinară, baptismală, liturgică și în artă a acestuia. cel al formulării acestuia, pe baza revelaţiei nou-testamentare, a practicii, teologiei, vieţii și experienţei martirice și liturgice a primelor comunităţi creștine, de către Sfinţii Părinţi de la Niceea (325) și Constantinopol (381); 2.
Considerăm că Simbolul credinţei ortodoxe a parcurs două trasee fundamentale: 1.
De ce se intitulează lucrarea de faţă O istorie teologică a Simbolului Niceo-Constantinopolitan? Viziunea teologică pe care se fundamentează este una holistică: istorică, teologică, simbolică, interdisciplinară și liturgică, încercând să descrie istoria Crezului Niceo-Constantinopolitan în toată complexitatea acesteia.
VII).
IV) și Simbolul Apostolic (Textus receptus, sec.
Dezvoltarea formulelor de credinţă iniţiale a constat într-un proces de prelucrare succesivă a micilor „crezuri“ ale începutului, în special simboluri baptismale, până la standardizarea lor în cele două mari simboluri ale Bisericii primelor veacuri, Simbolul Niceo-Constantinopolitan1 (sec.
Istoria Simbolului credinţei este descrierea amplificării și augmentării scurtelor homologhii și sumare de credinţă ale Bisericii primare datorită noilor contexte în care Biserica a trebuit să propovăduiască și să apere credinţa.
Prin astfel de formule de credinţă sau homologhii, creștinii începuturilor au creat primele sumare ale credinţei în Sfânta Treime și în Fiul lui Dumnezeu întrupat.
După cum afirmă şi autorul în Argumentul care deschide acest important volum, „o istorie teologică a Crezului Niceo-Constantinopolitan constituie un demers fascinant și un itinerar ce pornește de la mărturisirile de credinţă ale Noului Testament, ca aceea a lui Petru, făcută la Cezareea lui Filip, când a răspuns la interogaţia Mântuitorului prin cuvintele: „Tu ești Hristosul, Fiul lui Dumnezeu Celui viu” (Matei 16, 16)
