De la discursul romanesc la discursul filmic.
Liana Pop. dr. univ. - Prof.
Mai amintim doar ca abordarea aceasta a sensului in diverse sisteme semiotice ridica probleme legate de modul de „reprezentare” a textului scris nu doar in film, ci si – si, poate, anterior acesteia – in cea cognitiv-inter¬pretativa: transpunerile filmice multiple ar putea fi, din acest punct de vedere, interesant de studiat, pornind de la „poeticile” distincte ale scriitorilor, pe de o parte, si ale oamenilor de film, pe de alta, neignorand insa nici receptarile multiple ale cititorilor si ale spectatorilor.
Am apreciat ca benefice multe notiuni cu care se face aici analiza, nu numai din teoria textului verbal, ci si din cea a textului cinematografic, mai precis, notiunile legate de specificul semnelor utilizate in discursul filmic, de specificul receptarii textului scris, respectiv a textului cinematografic, de caracterul indicial al imaginii (vs caracterul mult mai descriptiv si explicit al suportului scris), de descrierea metonimica si metaforica, de metafora filmica, de descrierea reprezentativa, expresiva, de actiuni.
Concret, cartea Anamariei Milonean propune o analiza lingvistico-semiotica a romanului lui Giuseppe Tomasi di Lampedusa, Ghepardul, si a filmului omonim din 1963, in regia lui Luchino Visconti.
Caci, spune autoarea: „ecranizarea unui roman este o forma de traducere intersemiotica, fundamentata pe un proces de negociere a sensului”.
Ghepardul de Giuseppe Tomasi di Lampedusa (abordare lingvistico – semiotica) Cartea propune o tema cu o evidenta relevanta actuala, daca nu pentru teoreticienii discursului filmic per se, cu siguranta pentru semioticieni in general, dar si pentru semiotica narativa – literara si filmica –, in mod particular.
De la discursul romanesc la discursul filmic
