O istorie a puterii in Evul Mediu nu ar fi de inteles fara cercetarea atenta a doua institutii cheie: monarhia si biserica.
Pentru Bizant a fost definit cezaropapismul, ori....
Inevitabil a durat mult timp pentru ca raporturile dintre cele doua sa fie definite si reglementate, fara a se ajunge, niciunde, la o formula absoluta cu care toata lumea sa fie impacata.
Biserica – salasul Lui.
Suveranul era chipul lui Dumnezeu.
Fara ele nu putea exista putere politica.
In aceasta societate puternic ierarhizata se disting doua varfuri supreme de putere, monarhul si Biserica, cu mai marii ei (papa, patriarh, mitropolit etc.), ambele menite sa reprezinte si sa implineasca voia lui Dumnezeu pe pamant.
Structura simbolica se impunea, implicit, si in viata politica, unde ceremonii precum ungerea si miruirea si insemnele monarhice jucau un rol deosebit de important.
Nu se putea altfel, caci exista credinta neclintita ca Dumnezeu putea interveni si direct si indirect in toate aspectele vietii lor, intre El si muritori existand un sir lung de intercesori ce puteau fi organizati in functie de puterea de influenta: Fecioara Maria, ce putea infaptui orice minune; sfintii, unii dintre ei locali, treptat specializati in infaptuirea anumitor miracole; unii sfinti imparati aveau si ei putere de convingere in fata lui Dumnezeu.
Mentalitatea simbolica impregna intreaga realitate, omul descifrand la fiecare pas semne, confirmate cele mai multe de Biblie, care ii intareau si mai mult dependenta de lumea clericilor experti in simbolistica.
In plan mental, si clerici si laici se supuneau aceleiasi autoritati care le reglementa pe toate, Biblia, care propovaduia principala virtute ceruta omului medieval – ascultarea.
Individul nu putea trai decat supunandu-se acestei ierarhii, caci era una creata dupa modelul imparatiei lui Dumnezeu, exemplul societatii celeste, cu armata sa de arhangheli, ingeri si intercesori, fiind singurul posibil si cel mai bun cu putinta.
Pe plan social si politic, prin urmare, omul de rand trebuia sa asculte de superiorii sai: de preotul satului, de boier, de domn; daca era cleric, trebuia sa asculte de staret, egumen, arhiepiscop, mitropolit.
A te inalta era semn de trufie, a te cobori, un pacat rusinos”[1].
Virgil CiociltanDatoria omului medieval era aceea de a ramane acolo unde l-a pus Dumnezeu. dr. univ.
A existat insa un dezechilibru datorat evolutiei (sau, in anumite privinte, involutiei) istoriografiei romanesti intre 1947-1989.
Ovidiu CristeaCare au fost efectele acestor manifestari ale puterii domnesti, destinate sa-i impresioneze si sa-i convinga in primul rand pe supusi, constituie obiectul unor consideratii pe cat de interesante, pe atat de temeinice, care incheie o lucrare indelung muncita si profund gandita.
Prof.
Interesul istoricilor romani pentru studierea acestor institutii si a raporturilor dintre ele a fost considerabil.
Tarile Romane nu au facut exceptie de la acest model, foarte schematic prezentat in randurile de mai sus.
Domeniile lor de competenta au fost complementare, iar de buna intelegere intre conducatorul temporal si cel spiritual a depins pacea si bunastarea credinciosilor.
Capii ambelor institutii au fost unsi ai lui Dumnezeu, au avut datoria sa vegheze la pastrarea dreptei credinte sa indrume „turma” credinciosilor si sa o protejeze.
O istorie a puterii in Evul Mediu nu ar fi de inteles fara cercetarea atenta a doua institutii cheie: monarhia si biserica
