De la zero la infinit si inapoi.
Fiecare capitol este ca un afluent care isi are drumul lui, ca apoi sa se reverse in fluviul care inseamna viata si aventura ei, mai ales, a autorului Adrian Barbu..
Detaliile, impresionante ca numar si ca suprafata, dau acestei introspectii o greutate fantastica, dar si farmec, nostalgie, meditatie, sansa de a recupera dimensiunile destinului.
Diferita.
Si degaja un anumit tip de emotie.
Fiecare capitol este scris intr-un anumit registru, pe o anumita voce.
Marturia unei vieti, aceea a autorului, se intinde pe pagini ca o partitura polifonica.
Piesa cu piesa din arheologia amintirilor clare, din extinderea impresionanta pe anumite teme, nume, legaturi cu istoria, cu momentele ei semnificative pentru familie, dar si pentru un context foarte larg, sunt aduse la vedere portrete, situatii, orase, ani dintr-un parcurs ce-si numeste destinul, il analizeaza din nenumarate perspective, intr-o complexitate uluitoare.
Ca un Cosmos ce isi pune astrele pe jos pentru ca munca de cercetare sa inceapa.
Cartea aceasta poate parea, la un moment dat, ca un santier arheologic.
O calatorie in hatisurile amintirilor unde, cu rabdare si as spune voluptate, se aduce lumina.
O Confesiune tulburatoare plecata din trecut spre prezent, ca sa fie o fundatie pentru viitor.
Noduri si semne.
Adrian Barbu desface cu o enorma meticulozitate ghemul legaturilor din care sensul vietii lui se intinde acum, la vedere.
Un Tata pune pe hartie pentru fii lui povestea sa, a celor pe care i-a cunoscut direct sau nu, a celor care intind firele vietii pe largul pamantului si dincolo de el, in moarte.
Dupa zeci de ani, prin hazard, ma reintalnesc cu o situatie similara.
Ignoranta? Neputinta? Orice eticheta nu mai are niciun suport pentru un tip de ratare esentiala cu privire la devenirea eu-lui.
Si m-am blocat.
Zecile de intrebari care cresteau in mine nu aveau sa-si mai gaseasca raspunsul niciodata.
Cand el nu a mai fost, am parcurs cu lacrimi in ochi parti din cateva capitole.
Cu adevarat, n-am citit niciodata biografia familiei mele din perspectiva paterna.
Restul nu mai depindea de el.
El isi facuse ceea ce a considerat, in structura lui profunda, de educatie germana, a fi de datoria lui.
Iar Tata nu m-a intrebat niciodata daca am citit-o.
Am rasfoit-o superficial.
Atunci, eram convinsa ca timpul are rabdare, ca exista si apar cu graba alte prioritati care amana ceva ce statea cuminte si prea linistit sa-si astepte iesirea la suprafata prezentului.
In coperti gri, destul de voluminoasa, fara pretentii de infatisare.
O confesiune tulburatoare plecata din trecut spre prezent, ca sa fie o fundatie pentru viitor Cerul instelat deasupra noastra si povestile din noi In jurul varstei de patruzeci de ani, am primit de la Tatal meu o carte.
De la zero la infinit si inapoi
