Delirurile lui Catalin Stanciu nu sunt programatice, nu presupun o tehnica suprarealista de asezare in fata paginii goale pentru a da frau liber intuitiei, imaginatiei, halucinatiilor lirice. (Adrian Lesenciuc).
Delirurile lui Catalin Stanciu mai sunt, totodata, si confirmarea unei voci autentice intr-o lume in care biografismul delirant este inteles ca fiind poezie.
Daca nu indivizi, definitiv rataciti prin bolgii, macar societatea.
De altfel, Catalin Stanciu, psiholog clinician si consilier de cuplu, un poet care a avut privilegiul dialogului cu oameni care refuza realitatea, cu oameni liberi, cu oameni fara spaime, dar si cu oameni incorsetati de propriile neputinte si de tensiunile mentale, un autor care aduce propriile experiente clinice intr-un centru de iradiere lirica, dureroasa, la nivelul organismului social, propune prin Deliruri o inedita cale de cunoastere, propune poezia drept cale spre a vindeca.
Aceste Deliruri se nasc din interogarile despre rosturile poeziei, despre conditia umana, despre desprinderea fortata de fluxurile culturii.
Nu produsul liric e cel intentionat.
Delirurile lui Catalin Stanciu nu sunt programatice, nu presupun o tehnica suprarealista de asezare in fata paginii goale pentru a da frau liber intuitiei, imaginatiei, halucinatiilor lirice
