Sămânța a tot răul e iubirea de sine.
Prima îl obligă pe om să rostească în inima sa: „Cine este ca mine?!”; cea de‑a doua: „Pe toate vreau să le stăpânesc!”; iar a treia: „Vreau să trăiesc așa cum îmi place mie!” Îndepărtarea acestei semințe a răului atrage asupra noastră harul lui Dumnezeu, curățindu-ne de păcat și de roadele otrăvite ale acestuia, dăruindu-ne seninătatea și bucuria împăcării cu Dumnezeu și belșug de viață din izvorul cel nesecat al iubirii Lui..
Crescând și cuprinzând în întregime străfundurile inimii, această sămânță iese din ea sub trei înfățișări, ca din trei trunchiuri, pătrunse de puterea ei și încărcate de viața ei: a înălțării de sine, a lăcomiei și a iubirii de desfătări.
Iată rădăcina păcatului! Iată sămânța răului! Ea se ascunde adânc în măruntaiele inimii.
Dar când omul își întoarce fața de la Dumnezeu cu gândul, cu inima și cu dorința și, ca urmare, își întoarce fața și de la semeni, atunci el se oprește numai asupra sa, se pune pe sine deasupra tuturor, fără să‑i pese nici de legile lui Dumnezeu, nici de binele semenilor.
Acestea nu pot exista una fără alta: nu‑L poți iubi pe Dumnezeu fără să‑ți iubești semenii, și nu poți să‑ți iubești semenii fără să‑L iubești pe Dumnezeu; tot așa, iubind pe Dumnezeu și pe aproapele, nu se poate să nu te jertfești pe tine pentru slava lui Dumnezeu și pentru binele aproapelui.
Omul ar trebui să-şi trăiască viaţa spre folosul semenilor și să reverse asupra lor tot ce primește de la Dăruitorul – Dumnezeu.
Ea zace chiar în străfundul inimii.
Sămânța a tot răul e iubirea de sine
