Probabil ca am fi fericiti daca n-am cauta un sens ascuns al vietii, care ne va scapa mereu, si am intelege ca sensul este tocmai experienta in sine.
Eu sunt cel ce sunt..
Doar am fi.
Doar am trai.
Pentru ca, daca am fi cu adevarat Dumnezei, n-am schimba nimic.
Dar nu vom reusi.
Si vom incerca s-o schimbam, vom incerca sa fim dumnezeii propriei noastre lumi.
Pentru ca intotdeauna ea se va lovi de un obstacol din realitatea mereu frustranta, mereu restrictiva.
Si aceasta dorinta este sursa nefericirii noastre.
Ceva care inseamna mereu mai mult.
Vrem sa ne simtim mai importanti, nu vrem doar sa traim, ci sa si realizam ceva in viata.
Sa accepti insa ca,, Toti se nasc spre a muri/ Si mor spre a se naste”, cum spune Eminescu, este o lovitura grea pentru imensul orgoliu omenesc.
Am ramane oameni, dar am fi si fericiti.
Ai putea sa ma intrebi: si asta nu e sub-uman? Si iti raspund: poate ca nu, ar putea fi chiar veriga uitata dintre noi si restul creaturilor.
Insa nu camusian, cu revolta, ci cu un zambet firesc, asa cum probabil ar avea, daca ar zambi, florile, pasarile, animalele, vietuitoarele apelor, pietrele si chiar efemerii, dar unicii fulgi de nea.
Sa ne asumam existenta sisifica.
Ca e suficient sa o luam zilnic de la capat.
Ca, traind, ne atingem telul ultim.
Probabil ca am fi fericiti daca n-am cauta un sens ascuns al vietii, care ne va scapa mereu, si am intelege ca sensul este tocmai experienta in sine
