„nu te uiti dupa fluturi, nu scrii poeme de dragoste iubitei cand asezi patul pustii in umar” (Horia Muntenus &ndash
Dincolo de stelele reci) In seara zilei de 12 octombrie 1924, cand pe marea scena a Operei din Paris agoniza Thais, sub ultima suflare a scriitorului Anatole France in chipul schimonosit al calugarului, Andre Breton, Paul Eluard, Louis Aragon, Philippe Soupault, porneau pe strazile Parisului (1) tinand ritmul funebru cu &bdquo
Un cadavre” (anagrama &ndash
Vaderca), intocmai cum locotenentul Celalb se petrece pe ultimul sau drum, in spatele unui postalion drapat in negru, avand la piept/ in piept scrisoarea pe care Bunul Dumnezeu ne-o lasa fiecaruia la sosirea in lume si pe care o dam la schimb Mosului, pentru un pachet de biscuiti unsi cu melasa brazilor inalti in Marea Amiaza, acolo in Sala Scriptoria, sau de ce nu, sub bolta Portii Maramuresene.
Acolo am cunoscut un cicatrizat, pe care, nu dupa mult timp, intrebandu-l unde se indreapta, mi-a ras.
Aceeasi senzatie am incercat-o mai apoi, mult mai puternic, la cateva sedinte ale filialei clujene a Uniunii Scriitorilor Romani.
Recrutul vede holul ca si cand ar vedea dinlauntrul mitralierei care il asteapta, ca pe o lume din afara si vede asta printr-o fereastra circulara”.
Eram tanar, si poetul m-a primit cu bratele deschise in ciuda scrierilor naive, poate, carora le-am dat citire in fata criticilor, priviti atunci ca pe un pluton de executie: &bdquo
Pestele vede undita, vede carligul, dar nu vede pescarul.
L-am cunoscut pe Horia Muntenus in toamna anului 1999, cand insotit de profesorul Banfi Gheza am indraznit sa particip la sedintele Cenaclului Literar de la Insomnia.
Uitandu-te la viata, incepi s-o uiti” (Emil Cioran, Lacrimi si sfinti). si oare cum transparenta geamului ne poate separa in asa masura de viata? Fereastra care ne deschide spre lume ne indeparteaza, in fond, mai mult decat zidul unei inchisori.
Oameni, arbori, animale conspira la nefiinta.
Dar cand privesti pe fereastra – pe orice fereastra -, totul devine ireal.
E povestirea unui om, istorisita parca din spatele ferestrei, „ca printr-o lentila, pardon, ca prin vizorul unei usi”, propriilor spaime: &bdquo
Cata vreme umbli pe strazi, parca lucrurile tot ar mai exista.
E Omul-borna si acesta este romanul sau: &bdquo
In acea dimineata, sergentul cicatrizat fusese gasit mort, lungit pe o banca, in Parcul Central al orasului”.
Afara e cicatrizatul, cel care priveste lumea ca prin caleidoscop sau ca prin fisheye, de partea opusa a bornei, in prelungirea ei, ca un ac magnetic.
Alaturi de autorul romanului &bdquo
Dincolo de stelele reci” suntem noi, camarazii acestuia, veniti parca tocmai din plutonul unu din Campania intai, Batalionul 24 Vanatori de Munte, cu berete, pardon, tichii ce amintesc de John IV de Brabant, hotarati sa ocupam un loc privilegiat in „ziua istoricei batalii”, atunci cand conteaza in fapt doar Viky, Maria si toate celelalte care au ales ceea ce noi inca bajbaim, orbeste.
Aievea, atelierul literar a devenit locul/portalul prin care sergentul cicatrizat paseste in Lume si invers, prin care noi, cei care ii ascultam povestea Pistolaruluinumarulunu, pasim incet dar sigur Dincolo, acolo unde sunt „ingerite blonde… castroanele cu supa de gaina cu parjoale moldovenesti cu piure de cartofi batut cu smantana si castraveti murati… platouri cu torturi de ciocolata ornamentate cu frisca si fistic… cismele din care tasneau sucuri de portocale, de kiwi, de morcovi”.
Apoi s-a desprins singur si a plecat precum venise spre de-acolo de unde venise si, traversand padurea, calul s-a oprit sa bea din paraiasul ce curgea insotind poteca serpuitoare astfel incat ochii lui aprinsi s-au putut oglindi in apa alaturi de chipul distrus de suferinta, al frumoasei lui stapane”. si a ramas roibul in curtea manastirii trei zile, legat de o grinda. &bdquo
Din departare, pe cand se canta prohodul, oamenii au putut vedea, venind in galop, un roib frumos inseuat care a intrat pe poarta manastirii. „nu te uiti dupa fluturi, nu scrii poeme de dragoste iubitei cand asezi patul pustii in umar” (Horia Muntenus &ndash
Dincolo de stelele reci) In seara zilei de 12 octombrie 1924, cand pe marea scena a Operei din Paris agoniza Thais, sub ultima suflare a scriitorului Anatole France in chipul schimonosit al calugarului, Andre Breton, Paul Eluard, Louis Aragon, Philippe Soupault, porneau pe strazile Parisului (1) tinand ritmul funebru cu &bdquo
Un cadavre” (anagrama &ndash
Vaderca), intocmai cum locotenentul Celalb se petrece pe ultimul sau drum, in spatele unui postalion drapat in negru, avand la piept/ in piept scrisoarea pe care Bunul Dumnezeu ne-o lasa fiecaruia la sosirea in lume si pe care o dam la schimb Mosului, pentru un pachet de biscuiti unsi cu melasa brazilor inalti in Marea Amiaza, acolo in Sala Scriptoria, sau de ce nu, sub bolta Portii Maramuresene
