Cei doi poli ai povestirilor – satul şi copilăria – se recompun după o strategie a confesiunii, căreia autorul îi conferă rol terapeutic şi de tălmăcitor al unor amintiri zăvorâte în personalitatea oricui. (Constantin Cubleşan.
E aici o proză satirică de cea mai bună calitate, tratată de un veritabil povestitor, în linia tradiţională a prozatorilor ardeleni. (Mircea Popa) Mihai Pascaru surprinde în scurtele sale proze o faună umană numai bună de pus într‑un insectar al fiinţelor certate cu morala – personaje ciudate, trăind într‑o lume nu mai puţin ciudată. (Diana Câmpan) Ficţiunea creşte din egoficţiune, iar narativitatea dobândeşte sensuri şi înţelesuri noi din multiplicarea repetitivă a unor semne ale destinului încorporate în lumea matricială a satului, semne pe care condeiul plin de inventivitate al lui Mihai Pascaru ştie să le descifreze cu mână sigură...
Nu hazul copilăriei, nu neapărat valenţele ludice ale preajmei, ci dorinţa de a reinstitui firescul este suportul pe care scriitorul îl transformă în vocaţie.
Numai că în proza lui Mihai Pascaru nostalgiile, confesiunile, tăcerile cu sens, apetenţele pentru elementele-surpriză, exigenţa nebănuită din exerciţiile de cunoaştere sunt detensionate şi aşezate în rost.
Cei doi poli ai povestirilor – satul şi copilăria – se recompun după o strategie a confesiunii, căreia autorul îi conferă rol terapeutic şi de tălmăcitor al unor amintiri zăvorâte în personalitatea oricui
