Razboiul se sfarsise asa cum se sfarsesc uneori razboaiele, pe neasteptate.
Un lucru, gandea Protectorul in timp ce....
Anul in care a fost fotografiat primul om, in care Abd al‑Qadir a declarat jihadul impotriva francezilor, iar Charles Dickens a devenit si mai cunoscut cu un roman intitulat Oliver Twist.
Si, cu cat mureau mai multi, cu atat voiau sa lepede hainele englezesti, sa uite de mancarea englezeasca, sa plece din casele englezesti in care spuneau ca n‑au loc de Diavol si sa se intoarca la placerile vanatorii din timpul zilei si la focul de tabara de dupa lasarea intunericului.
Era 1839.
In ciuda paturilor si a hainelor grele, englezesti, cu care se acopereau, renuntand la goliciunea lor indecenta, negrii tuseau si scuipau tot mai abitir, dandu‑si obstescul sfarsit.
Chiar daca incerca sa‑i dezvete sa mai manance fructe de padure, plante de tot felul, crustacee si vanat, si sa le dea in schimb faina, zahar si ceai, starea lor de sanatate se inrautatea vazand cu ochii.
Merita efortul, nu? Oare oamenii lui nu stiau acum destule despre Dumnezeu si Iisus, dupa cum o dovedeau raspunsurile lor prompte si istete la intrebarile catihetului si entuziasmul cu care cantau imnurile? Oare nu se duceau ei cu inima deschisa la targul din fiecare saptamana ca sa dea piei de animale si salbe din scoici pe margele, tutun si alte cele? In afara de faptul ca fratii lui intru credinta mureau aproape in fiecare zi, predicatorul se putea declara multumit de ce infaptuise.
Erau insa si lucruri care‑l nedumereau.
Aici predicatorul primise titlul oficial de protector si un salariu de 500 de lire sterline pe an, o mica garnizoana de soldati si un catihet, alaturi de care se apucase sa‑si aduca enoriasii tuciurii la nivelul civilizatiei engleze.
Avusese unele reusite si, chiar daca acestea fusesera neinsemnate, se concentrase asupra lor cu mult zel.
Nu era limpede ce le spusese predicatorul negrilor sau ce credeau negrii ca predicatorul va face cu ei, dar pareau ascultatori, chiar daca tristi in felul lor, in timp ce grup dupa grup, de‑abia tarandu‑si picioarele, erau urcati in corabie dupa corabie si dusi pe o insula indepartata, in mijlocul marii de sute de mile care despartea Pamantul lui Van Diemen de Australia continentala.
Erau, zicea predicatorul – si acum chiar parea un lucru iesit din comun – tot ce mai ramasese din candva temutele triburi van‑diemenene[1] care se angajasera demult intr‑un razboi pe cat de implacabil, pe atat de infiorator.
Celor care‑i vedeau nu le venea sa creada ca ceata aia de amarati sfidase atata vreme ditamai Imperiul, ca supravietuise unei exterminari nemiloase, ca inspirase atata teama si teroare.
Lumea le spunea salbatici, desi nu erau asa nici pe departe, ci mai degraba plini de raie, nenorociti si, cei mai multi dintre ei, bolnavi de plamani.
Un ins de care nu se prea sinchisea nimeni, un tamplar‑predicator prezbiterian, maruntel si rotofei, calatorise neinarmat si insotit de mai multi negri domesticiti prin tinuturile pustii, intinse ale insulei si se intorsese cu un grup pestrit de salbatici.
Razboiul se sfarsise asa cum se sfarsesc uneori razboaiele, pe neasteptate
