In noiembrie 1989, aparea la Editura Eminescu romanul lui Dinu Sararu, „Dragostea si Revolutia”.
Atat partea a treia, cat si trilogia, acum disponibila judecatii critice de ansamblu, nu erau nici mai bune, nici mai rele decat aparitiile anterioare, cea din 1981 si cea din 1986.
Ion CRISTOIU.
Primele doua volume ale trilogiei fusesera destul de bine primite de critica, gata sa salute in Dinu Sararu pe cel mai bun romancier politic al momentului, intelegand prin romancier politic scriitorul care-si propune sa abordeze cu precadere politica, nu numai pentru a-i deslusi esenta, dar si pentru a o influenta prin teze a caror demonstrare poate atinge, la un moment dat, tezismul sacrificator de estetic.
Celor doua volume anterioare, „Toamna rosie” (1981) si „Cei care platesc cu viata” (1986), autorul le adauga unul si ultimul, „Speranta”, incheiat la 31 iulie 1989, altfel spus, in miezul anului cand s-a prabusit comunismul si, prin asta, si lumea din trilogie, cea a activistilor de partid.
In noiembrie 1989, aparea la Editura Eminescu romanul lui Dinu Sararu, „Dragostea si Revolutia”
