„Pasii ma poarta tot intr-acolo, la fosta celula a lui Horea.
Parintele Voica sforaia zgomotos..
Mi-am scos haina si am iesit afara.
Am baut direct din cana si vinul mi se prelinse pe obraz, pe gat, oprindu-se in camasa.
Imi era o sete teribila.
Am luat cana cu vin.
Ce prostie? M-am intors de pe scari rusinat.
Da, asa eram, un caraghios si un prost care crede ca orice femeie care se culca cu el il iubeste.
Eram un caraghios.
Mi-a fost rusine de mine.
I-am auzit vorbind.
Am urcat precipitat scarile sa pandesc la usi ca un infirm in dragoste, ca un sot inselat si neputincios.
Imi venea sa urlu, sa lovesc, sa sparg si-mi era cald.
Un val de ciuda si furie mi se urca in cap.
Dar daca?...
Ea e o fiinta superioara, nu se da in spectacol cu fiecine.
Si totusi? Daca eu nu am fost decat un amuzament si el, Ion, este masculul de fiecare zi, animalul care o potoleste? Nu, nu se poate, e absurd, imi ziceam.
Daca traieste cu el? E imposibil, imi raspundeam.
Sufeream dintr-odata prosteste, vazand-o urcand scarile cu servitorul lui Polexe si un gand imi incolti in minte.
Eram sigur, incepusem sa o iubesc, asa cum nu ma asteptasem si iubirea asta ma durea ca o rana.
Fara sa vreau, gandurile imi zburau spre ea.
Imi venea sa plec, dar ceva imi spunea sa raman.
Ii priveam silueta inalta miscandu-se leganat din solduri, urcand scarile in lumina slaba, pe care Ion o purta ca o torta.
Avusese dreptate cand imi zisese „straine.” Da, eram un strain in lumea lor, de tot ce intelegeau ei ca se numeste viata si fericire.
Isi stia fiecare rostul.
Ma lasasera toti vazandu-si de treburi.
Deschise cu miscari nervoase toate ferestrele, il chema pe Ion, ii spuse cateva cuvinte si pleca in urma lui. „Ca roata-i tot roata, se-nvarte mereu...”Fragment din carte:Paula ridica din umeri, nestiind ce sa faca mai intai.
Azi de-abia am urnit roata cea Mare a istoriei.
Cine stie cate duminici dintr-astea vom pune cap la cap pentru ceasurile noastre de fiinta si tihna.
E doar inceputul...
Imi pironesc ochii in palpairea candelei sfinte si-mi trece prin minte acelasi vers din „Roata de la Balgrad.” Un clopot se aude de undeva de departe, poate e ultimul care n-a incetat sa vesteasca Invierea, ca sa stie toti, chiar si mortii nostri muriti pentru Unire, ca ea s-a facut, asa cum am vrut-o noi si cum au vrut-o ei, intr-o Duminica, in care am lucrat mai mult decat in toate zilelele lucratoare ale saptamanilor noastre de patima.
Nu sunt singurul care cauta locul asta. „Pasii ma poarta tot intr-acolo, la fosta celula a lui Horea
