Tema exilului se afla asadar plasata in centrul operei sale; sunt putine temele la care oamenii epocii noastre sa se simta mai bine acordati.
Ar fi o ingratitudine si ar deservi literatura franceza.
Vintila Horia catre Roland Dorgeles, 4 decembrie 1960Membrii juriului Goncourt au mentinut premiul acordat lui Vintila Horia, insa festivitatea de decernare nu a mai avut loc..
Nu doresc sa fiu cauza unei disensiuni in tara care m-a primit.
In acelasi timp, va scriu astazi pentru a va anunta ca renunt la acest premiu, ca urmare a campaniei pline de inexactitati, menite sa discrediteze atat Academia pe care o prezidati cat si pe mine.
Vocile se pronunta asupra cartii si calitatii ei literare.
Punctul oficial de vedere al Academiei GoncourtDomnule Presedinte, multumesc Academiei Goncourt pentru onoarea de a acorda premiul in 1960 romanului Dumnezeu s-a nascut in exil.
Academia mentine hotararea facuta publica la 21 noiembrie 1960, care i-a atribuit Premiul domnului Vintila Horia.
Membrii Academiei se conduc totdeauna dupa aceasta indicatie formala.
Critica a fost unanima, in Franta si in strainatate, in a gasi cartea ca un livre de choc sau una dintre cartile cele mai importante ale anului, ca un omagiu adus geniului limbii franceze, ca un model de stil.
Marilena RotaruPremiul Goncourt este calauzit de un testament care precizeaza caracterul sau literar si unic literar.
Astfel s‑a nascut aceasta mare carte: Dumnezeu s‑a nascut in exil.
DANIEL‑ROPS, membru al Academiei FrancezeL\'affaire Vintila Horia, sau Scandalul Goncourt 1960, a concentrat intreaga propaganda comunista din Romania si din Franta, in campania de presa menita sa-l compromita pe scriitorul roman exilat, caruia i se acordase Premiul Goncourt la 21 noiembrie 1960, si sa discrediteze romanul sau, „Dumnezeu s-a nascut in exil!, aparut la editura Fayard, cu prefata lui Daniel-Rops, membru al Academiei Franceze.
Inaintea intrarii in cursa Goncourt, romanul este lansat in toata presa franceza cu un mare entuziasm.
Curand, exilatului de la Madrid, care s‑a identificat ca sa spunem asa cu modelul sau, i s‑a impus ideea de a‑si exprima propria experienta.
Prin Ovidius Naso, Vintila Horia se recunostea in Tristele, in Ponticele poetului.
Ba mai mult: murise pe teritoriul Romaniei… Intre scriitorul latin din secolul I si scriitorul roman din secolul XX s‑a format o relatie, un fel de legatura supranaturala, care provenea dintr‑o tainica asemanare.
Ovidiu fusese si el un exilat.
A fost o revelatie.
A reluat operele poetului, mai mult sau mai putin uitate dupa bacalaureat.
Se celebrau in anul acela doua mii de ani de la nasterea lui Ovidiu. […]In 1958, Vintila Horia a avut o intalnire, o intalnire de spirit. „Am ales exilul spre a putea spune adevarul”, ne asigura Nietzsche.
Exilul cu suferintele lui, cu sfasierile lui, cu nostalgiile lui tragice, dar si cu nemaipomenita lui forta de purificare.
Tema exilului se afla asadar plasata in centrul operei sale; sunt putine temele la care oamenii epocii noastre sa se simta mai bine acordati
