In 1970, cand o insoteam pe Adriana la cenaclul condus de Mihai Opris, avea o gratie de funigel inzestrat cu o strategica ironie detasanta si chiar cu ceva sarcasm la rigoare.
Mihailescu.
Cum oare putem decanta cat a facut viata din noi si ce am facut fiecare din viata noastra? Si, in fapt, destinul este urzeala ADN-ului, zarul hazardului, randuiala divina sau impletirea chingilor familiale cu zabala sociala? [...] - Dan C.
La 50 de ani distanta de cenaclismul nostru inefabil, o regasesc pe fosta studenta eminenta la otorinolaringologie, neuropsihiatru in Boston S.
U.
A., si incerc sa ma supun acestui atelier de creative reading inchipuind legaturile dibaci textuate dintre insingurarea fragilizanta din tara si alienarea sau masificarea inerente exilarii.
Vad acum in minimalismul ei narativ deliberat, dar care stie sa sugereze din detalii, dintr-un rand sau un cuvant, un intreg destin prin subtile insumari semnificative, rolul poeticitatii de altadata.
Amandoi scriam poezie, osciland cu lecturile intre Medeleni, Gabriela Melinescu, Marin Sorescu si Ioan Alexandru.
Era fiica doamnei Ana Ruta, profesoara de romana, nume luminos al mitologiei mele adolescentine, alaturi de George Sovu, directorul liceului bucurestean nr.39, tocmai cei carora le este dedicata aceasta carte.
In 1970, cand o insoteam pe Adriana la cenaclul condus de Mihai Opris, avea o gratie de funigel inzestrat cu o strategica ironie detasanta si chiar cu ceva sarcasm la rigoare
