Poezia lui Darius Macinic tine de un firesc al raportarii noastre la cotidianul trait fara masti de adaptare fara falsificarea cugetului fara complicarea inutila a sensului destinului.
DIANA CAMPAN.
Intampinam asadar poezia lui Darius Macinic cu credinta ca exercitiile de povestire-de-sine care vor urma vor intregi rotundul emotiei lirice probabil printr-un viitor ciclu de poeme care o vor avea in centru pe EA .
Acel EU care se afla in centrul ideilor si al starilor este insa predispus la a iesi de sub umbraticul eclipsei tocmai pentru a marturisi despre preaplinul fiintei.
Poemele par sa poarte fiecare in parte si toate la un loc marcile unui eveniment trait si devenit Poveste condensat mai apoi in starea de dialog imaginar si intr-un joc inteligent de simboluri simple pe alocuri ratacite din prea marea grija a poetului aflat la inceput de drum de a creiona simetrii si rime.
Este acesta si motivul pentru care volumul de fata lasa impresia chiar de la prima lectura ca ii este permisa cititorului intrarea pe poarta din fata in edificiul de suflet al poetului dar numai daca el cititorul isi asuma conduita nefatarniciei acceptand parteneriatul la dialogul interior despovarat de orice angoase.
Cu atat mai mult cu cat autorul nu se erijeaza intr-un cunoscator al tehnicilor scrisului poetic nu face caz de teoria imaginarului ori de mitologie ci isi insereaza in randuri limpezi si mai ales in spatele lor stari senzatii cugetari.
E foarte adevarat ca intr-o lume predispusa sa construiasca sofisticat metafore dense alegorii ori parabole incifrate genul acesta de poezie care pledeaza pentru simplitate si limpezime uimeste.
Poezia lui Darius Macinic tine de un firesc al raportarii noastre la cotidianul trait fara masti de adaptare fara falsificarea cugetului fara complicarea inutila a sensului destinului
