Eseul “Educația ortodoxă a tinerilor” a apărut în anul 1960, într-o vreme în care revoluția culturală începea să se intensifice, iar fructele ei răsăreau la tot pasul, spre groaza sensibilităților premoderne sau a naivilor care așteptau izbăvirea din triumful confortului postbelic.
Privită astfel, insistența ortodoxă pentru cultivarea virtuților și abolirea patimilor depășește categoriile pisălogelii pietiste, deve.
Meritul fundamental ale cărții este de a arăta cât de importante sunt presupozițiile antropologice pentru educație și, nu în ultimă instanță, pentru felul în care arată lumea.
Nu este de mirare atunci că pledoariile pentru morală nu își mai găsesc locul, că se creează distanțe tot mai mari între generații, că din ce în ce mai mulți copii devin, practic, cobai pentru experimente sociale, derulate prin intermediul școlilor publice, șamd.
Ba mai mult, când nu apar influențe New Age din ce în ce mai subtile și invazive, noțiunea unui Creator al lumii este complet eludată. În aceeași ordine de idei, ceea ce se poate constata cu ușurință în majoritatea teoriilor contemporane cu ștaif despre educație este absența oricărui referențial creștin ortodox.
Iar această atracție, după cum admite chiar episcopul Grabbe, dar și cercetători mai recenți ca Jean-Claude Larchet, provine și din faptul că psihanaliza descrie realist o parte din viața interioară a omului căzut.
Așadar, departe de a constitui o relicvă numai bună de pus în insectarul ideilor datate, psihanaliza este în continuare o formă mentală cuceritoare.
Chiar dacă este adevărat că promotorii coruperii copiilor nu și-au extras argumentele doar din panoplia freudiană, contribuția maestrului vienez la pansexualismul contemporan, declinat în special prin arta secolului XX, rămâne greu de egalat.
Din acest punct de vedere, după cum remarcă episcopul, este firească și necesară recomandarea de către psihanaliști a educației sexuale de la vârste cât mai fragede.
Pledoaria pentru urmărirea necenzurată a plăcerilor, satisfacerea instinctelor celor mai de jos, în absența cărora ar apărea nevrozele, inversarea raportului între procreere și activitate sexuală, reprezintă doar câteva dintre contribuțiile semnificative ale lui Freud la bagajul de înțelepciune contemporan.
Dar nu se rezumă doar la atât.
De aici se nasc deosebiri uriașe de abordare și se cască diferența între două lumi. “(…)religia este compatibilă cu o nevroză infantilă, și (…) umanitatea va depăși această fază nevrotică, așa cum mulți copii, crescând, își depășesc nevroza, întru totul similară”, scria patriarhul psihanalizei în “Moise și monoteismul”.
Pentru Freud, dar nu numai, relația copilului sau a omului cu Dumnezeu semnifică o patologie, și nu o normalitate.
Ideea, de pildă, că Educația copiilor trebuie administrată în afara contextului religios reprezintă o axiomă atât a psihanalizei cât și a celorlalte teorii moderne, care îi sunt mai mult sau mai puțin tributare.
Pentru că nucleul dur, ceea ce rămâne, când toate zorzoanele psihanalizei sunt date la o parte, este, fără îndoială, de neatacat pentru toată modernitatea.
De atunci, modele s-au mai schimbat, însă doar în aparență. Și, într-adevăr, în anii de după război, voga psihanalizei nu dădea semne că ar putea cunoaște vreo epuizare.
Grabbe îl identifică pe Sigmund Freud drept unul dintre responsabilii semnificativi ai degringoladei. Și asta pentru că, așa cum surprinde perfect autorul, schimbarea teoriilor despre educație, trecerea de la modelul creștin la un model freudian, nu avea cum să rămână fără urmări nefaste.
Chiar dacă a trecut mai bine de jumătate de secol de la prima ediție, scrierea episcopului rămâne mai actuală ca niciodată, mai ales că problemele identificate nu au cunoscut nicio ameliorare, ba chiar s-au amplificat la proporții pe care un creștin crescut la școala Filocaliei le-ar fi putut, de altfel, anticipa.
Eseul “Educația ortodoxă a tinerilor” a apărut în anul 1960, într-o vreme în care revoluția culturală începea să se intensifice, iar fructele ei răsăreau la tot pasul, spre groaza sensibilităților premoderne sau a naivilor care așteptau izbăvirea din triumful confortului postbelic
