Eikôn este Imaginea care nu se expune, ci se spune.
Deşi vizibilă, ea semnifică prezenţa nevăzutului şi un orizont în aşteptare..
De atunci, icoana intrigă tot atât pe cât atrage.
Icoana devine locul de expunere a lui Dumnezeu sub chipul omului.
Deşi îl citează pe Vasile cel Mare, teologii bizantini abolesc condiţia lingvistică primară a imaginii iconice.
Dar revelaţia nu poate avea loc decât în condiţia limbajului, singurul care intermediază păstrând totodată intact absolutul transcendenţei.
Vizibilul este deci locul unei reciprocităţi între prezenţa fiinţei şi semnificaţia a ceea ce se arată.
Dumnezeu vorbeşte în chip vizibil, spune Vasile cel Mare.
Această imagine proprie întreţine o relaţie vie cu privirea care îi descoperă existenţa atunci când se descoperă totodată pe sine, ca şi cum Imaginea privită s-ar oglindi în realitatea intimă a privitorului însuşi, în sufletul şi în cugetul său.
Nu o copie sau o reprezentare, ci o imagine proprie, corespunzând identităţii proprii, desăvârşite în cazul lui Dumnezeu, sau în aşteptarea desăvârşirii în cazul creaturii.
Pentru Părinţii Capadocieni, eikôn exprimă posibilitatea, împărtăşită deopotrivă de Dumnezeu, de fiecare om şi de orice lucru creat, de a avea o imagine proprie. În ea se ascunde, paradoxal, realitatea lucrului văzut, aşa cum în expresie se ascunde caracterul fiinţei privite.
Vizibilitatea nici nu mimează, nici nu dezvăluie, ci indică sensul.
Eikôn nu se arată deci pe sine ca imagine, ci arată doar ceea ce poate să semnifice vizibilitatea pe care o întâmpină ochii.
Rolul acestei imagini este de a face vizibilă în arătarea sa realitatea însăşi a ceea ce se arată.
Se spune, în dialogurile lui Platon de pildă, că realitatea aparenţei constituie Imaginea iconică a ceea ce este.
Eikôn este Imaginea care nu se expune, ci se spune
